Mara e frumuşică foc şi are zulufi. Ochii ca două flori de nu-mă-uita te privesc ca şi când ţi-ar mângâia aripile sufletului. Sunt trişti. Tare trişti.
-Vreau să văd povestea şi gata!
-Mara, azi nu vin actorii!
-Astă noapte în vis, mi-a promis mama că vin. Promisiunea e lege!
Mara scapă boabe de rouă din ochii albaştri de floare. Când trăia mama ei, mergea la casa mare cu păpuşi în fiecare zi. Mama dădea viaţă păpuşilor.
-Mama se ascundea şi învia păpuşile. Vreau să învie mama!
-Hai la culcare! E târziu şi mâine poate vin actorii.
-Spune-mi o poveste! Şi vezi să mi-o spui cum mi-o spunea mama!
Tanti Ileana ştie poveşti. În casa unde stă Mara acum, nu e acasă. De când i-a murit mama, fetiţa cu ochi de cer nu mai are acasă. Singurul loc unde simte în siguranţă e scăunelul pe care stă nemişcată când vin actorii. Se uită la ei şi o caută pe mama.
Mama a plecat intr-o zi la casa cu păpuşi şi nu s-a mai întors. Un nene grăbit cu maşină mare, neagră, a strivit păpuşa pe care mama o mânuia, păpuşa pe care în ziua aceea o aducea acasă pentru Mara. Era Prinţesa zorilor pe care Mara o iubea şi pe care o văzuse mânuită de mama de multe ori dar niciodată nu se sătura să o privească. Si-i plăcea atât de mult povestea... Îşi dorea să o vadă de aproape, de acasă. Atâta de mult o rugase Mara pe mama... un an întreg…
Mama a plecat în cer odată cu păpuşa. Aşa i s-a spus. Şi mereu îi spun toţi oamenii să nu mai plângă. Mara ştie că mâine e ziua în care sigur vin actorii. Actorii sunt ca mama, se ascund acolo jos şi învie păpuşile.
-La scenă în cinci minute!
Femeia îşi şterge lacrimile şi se ridică. E gata. Îşi face cruce şi sărută fotografia de unde doi ochi blânzi o privesc. Ia păpuşa din cârpe şi păşeşte sigur. O mie de ochişori sunt aţintiţi spre păpuşa prinţesă.
- Uau!!!!! Ce flumoasă e!
- Taci şi priveşte povestea!
- Aia care mişcă păpuşa e mama, să ştii!!
- Cine mişcă păpuşa? Nimic nu ştii! replică Matei supărat. (Matei e un băieţel frumos cu nas cârn şi ochi negri ca tăciunii. E numai ochi şi urechi. Ştie toată povestea pe de rost.)
Mara plânge în timp ce mânuieşte păpuşa. Ştie că mama o priveşte de sus. Ochii râd jucăuşi şi mâinile se mişcă odată cu mâinile mamei.
imi aduc aminte de povestile lui Andersen citite in prag de seara la gura sobei cu lemne trosnind in foc si mirosul de scortisoara invadand camera!
RăspundețiȘtergerefrumos text
cred ca avem fiecare dintre noi actori pe care ii asteptam sa vina!
la unii vin, de la altii pleaca......
citind textul sunt tentat sa dau frau liber depresiei care ma incearca sau poate ca voi ramane , in continuare sa imi astept actorii!
un cititor consecvent al blogului dumneavoastra
nu, nici vorba sa dai frau liber depresiei anonimule, ci dimpotriva sa te bucuri ca iti poti aminti de copilarie!
RăspundețiȘtergeremaria
copilaria e cea care ne readuce la ce suntem de fapt
RăspundețiȘtergerecei acre fac arta sunt mai greu incercati pentru evolutie!
RăspundețiȘtergereana isabel