Mi-aş fi dorit foarte mult să vă zic reţeta... Serios, nu glumesc! Pe cuvântul meu de pionier!
Dar nu pot. Şi nu e vorba doar de macaroane la cuptor. Nu. Sub nicio formă! (Să nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care vă spun altceva!) De fapt, deşi ingredientele sunt aceleaşi, contează enorm cum sunt amestecate – ele pot deveni orice. În felul ăsta poate ieşi pui la ceaun, smântână de casă, prăjitură cu mere sau ciorbă de perişoare. Important este să ştii care sunt ingredientele şi cum să le mânuieşti. Trebuiesc descoperiţi paşii. Din păcate, nu pot fi eu cel care să vă spună toate aceste lucruri.
Evident, nu are rost să vă gândiţi că au existat evenimente care odată petrecute acum mă forţează să-mi ţin gura închisă. (Ar fi şi bizar.) Şi nici nu se poate spune că vorbim despre un secret naţional care odată divulgat ar pune în pericol siguranţa naţională a ţării. Până la urmă nu e ca şi când riscăm să rămânem fără gaz de la ruşi dacă se află treaba asta. Totuşi, este un secret pe care oamenii l-au apărat, l-au menţinut viu şi l-au transmis din generaţie în generaţie de la începutul lumii. Putem specula că odată cu trecerea timpului, reţeta a devenit tot mai bună. Dar mi-e teamă că o asemenea gândire nu ar aspune despre noi decât un singur lucru : „că ne pripim”. E şi logic! Fiecare actor în parte aşează în listă ingredientele pornind de la zero, nu din punctul în care reuşise să ajungă predecesorul lui. Fiecare descoperă pentru sine atât cât poate – de-asta unii sunt mai buni decât alţii.
Însă pot spune că în căutarea noastră este important să pornim de la următorul fapt : orice dorim să gătim, poate fi preparat numai în bucătăria interioră, şi e imperios necesar ca totul să fie copt la foc mare. ( Am nişte amici care au încercat la foc moderat şi nu le-a ieşit nimic.) În acelaşi mod, jumătăţile de măsură nu funcţionează. Spre exemplu, un sufleu se poate dezumfla ca un balon spart. E clar că reţeta se schimbă de la individ la individ (la fel cum nutriţionistul oferă petru cinci anorexici, cinci tipuri diferite de regim).
Actorul e un bucătar care niciodată nu gustă din ceea ce a făcut, dar dacă are de unde, oferă de mâncare la tot oraşul. Când găteşte aluat de Hamlet, speră să fie bun la gust şi pe placul tuturor. Fiecare element devine important : cum frământă aluatul şi cât îl lasă la copt, cât de mult creşte şi ce sos îi adaugă. Adrenalina creşte tot mai mult atunci când conştientizează că în orice clipă aluatul lui poate ieşi amar sau acru la gust; că nu există asigurare pentru un asemnea lucru; că nimeni nu îţi poate garanta succesul. Pur şi simplu serveşte masa şi aşteaptă reacţiile celor care gustă.
Şi atunci, deşi mi-aş fi dorit să vă spun reţeta, acest secret nu există. Nimeni nu păstrează aşa ceva ascuns undeva în debara – afară doar de cei care confundă termenii şi se gândesc acum la o metodă sau la un sistem. Reţeta despre care vorbesc nu poate fi trecută pe hârtie într-un singur mod, căci există milioane de variante, toate într-o permanentă schimbare. Şi-atunci, tu eşti singurul care îmi poţi spune cum ai gătit papanaşii de aseară, iar eu ştiu că oricât m-aş chinui, niciodată nu voi putea să-i prepar astfel încât să-mi iasă la gust aşa cum îţi ies ţie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu