teatru acum

Cineva a tras cortina greşit

2012-02-15T17:46:00.001+02:00

Pe la 5 după-amiaza încă stătea întins pe plajă cu o umbrelă mare care îi acoperea faţa. Şi-a aprins o ţigară la scurt timp după ce şi-a deschis o doză de bere. Era liniştit. Un băiat negru de bronz se plimba pe malul mării cu o imensă ladă în care avea porumb fiert. Îl dădea ieftin. Când a trecut prin dreptul lui, omul şi-a lăsat berea din mână şi a cumpărat trei bucăţi. A început să ronţăie cu poftă dintr-un porumb în timp ce îndesa mucul de ţigară în nisip.

După un timp s-a ridicat în picioare şi a privit marea de parcă încerca să numere vapoarele din larg. A făcut semn cuiva şi s-a întins la loc pe chaise-longue. Fără să se grăbească, s-a dat cu puţină cremă pe pieptul înroşit. La urmă de tot, ca şi când s-ar şterge de un prosop, şi-a dat cu palmele prin părul cărunt. S-a uitat la ceas şi a bâiguit ceva. Apoi cu mâinile împreunate, şi-a astupat începutul de chelie, aşezându-se mai confortabil.

Pe toată plaja se auzea în surdină muzica de la un post de radio local. De undeva din depărtare, se puteau distinge din când în când râsetele şi aplauzele unor oameni incitaţi de ceea ce se întâmpla acolo. Afară de asta era o zi senină, fără prea mare agitaţie care să perturbe atmosfera caniculară.

La un moment dat, s-a apropiat de chaise-longue-ul lui o domnişoară frumosă de vreo 25 de ani care tocmai ieşise din apă. Era genul de femeie care îţi stârneşte pofte analfabete iar ea ştia lucrul ăsta. L-a stropit cu apă jucăuş iar el a tresărit. A vrut să ştie de ce a trebuit să iasă din apă. El a sărutat-o cu un impuls libidinos pe fată şi i-a reamintit că are spectacol în festivalul care tocmai se desfăşura pe litoral. Piesa îcepuse pe la 5. Domnişoara s-a schimbat la faţă şi speriată l-a întrebat dacă nu trebuia să fie deja acolo pentru că era trecut de 5. Bărbatul a liniştit-o explicându-i că el intră în scenă abia în actul 2. Un alt argument solid a fost faptul că piesa până la urmă, se joacă la mare, nu în teatru. Atunci fata s-a mai liniştit.

După acest episod, bărbatul s-a îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou lăbărţat la gât. I-a spus fetei că i-a cumpărat porumb fiert şi că a folosit un pic din crema ei. Şi-au dat apoi întâlnire la hotel iar el a plecat că avea spectacol. În urma lui, domnişoara, s-a întins pe acelaşi chaise-longue, lăsând soarele să-i coloreze pielea.

Jucăm o piesă proastă! Cine regizează?

2012-02-14T12:54:00.002+02:00

Vorbeam cu cineva şi am ajuns la concluzia că dacă eşti patriot, se râde de tine, şi orice îţi lipseşte - de la bani sau sănătate până la televizor gigantic sau iubire - devine subiect de bârfă. Tot la fel, dacă ai o meserie solicitantă, fiecare coleg trebuie să îţi ofere sfaturi (deşi tu nu ai cerut), iar într-un mod inexplicabil, aproape tot ce înseamnă domeniu vocaţional se traduce prin reacţii ironice şi priviri pline de superioritate. Mai exact, lumea teatrului e văzută cam aşa “Da’ asta pot să fac şi eu! Să vină la mine la birou să vadă cum e! Acolo muncă!

Se întâmplă un fenomen. Când majoritatea gândeşte un lucru, chiar dacă este ceva eronat, acel lucru devine un fapt, realitate. Şi pentru că sunt mulţi ignoranţi, putem spune că lumea are dreptate! În cazul ăsta, actorul este un soi de clovn pe care atunci când îl întâlneşti pe stradă, îl poţi ruga : “fă-mă să râd”.

Şi la un moment dat nu am mai vrut să vorbesc. De fapt nici amicul meu nu a mai continuat discuţia. Eu mă gândeam la toate astea şi el se enervase. E drept că amândoi am tras nişte concluzii care nu sunt general valabile, pentru că dacă ar fi fost, cel puţin teatrul nu ar mai fi existat. Marea problemă de fapt e că de partea cealaltă a baricadei suntem puţini.

Este atât de stupid încât devine fascinant modul în care ne măcinăm unii pe alţii, cu câtă poftă ne disecăm între noi. Gândeam toate astea în drum spre casă; şi mă gândeam la ce-mi spusese amicul meu care acum mergea tăcut : că oamenii nu mai au atât de multă nevoie de teatru când chiar viaţa lor a devenit o piesă. Ce nevoie avem noi de actori pe scenă când avem actori toţi oamenii de pe stradă şi din viaţa noastră.

Când am ajuns în staţia de autobus, amicul meu – un regizor ca să fiu mai exact – mi-a spus că se reprofilează. Am râs. După o lună a plecat în Franţa. Acum este deejay la un post de radio.

Am fost Caravaggio

2012-02-13T04:13:00.000+02:00

Mama avea un atelier de pictură. Mă lua cu ea des. Eu rămâneam aşa, un timp, într-o stare de extaz. Mă uitam fascinat la mâinile ei cum amestecau culorile şi dădeau viaţă pânzei. Mama era curtată frecvent de toate marile case de licitaţii şi de toţi curatorii marilor muzee pentru organizarea de expoziţii în toată lumea. Picturile ei se aflau în toate marile colecţii private şi în cele mai mari muzee.

Dragostea vieţii mele în materie de pictori pe care mi-am însuşit-o într-un mod aproape inexplicabil, a fost Caravaggio. Am citit tot ce s-a scris despre pictorul care a revoluţionat cu realismul lui pictura. Mama îmi arăta adesea picturile lui şi-mi spunea să-mi plimb ochii peste ele ca peste un ocean. Îmi făceau bine. Mâncam şi dormeam în atelier, tot acolo mă jucam, dar neapărat aveam în fiecare zi promisiunea mamei că-mi va povesti despre pictor şi-mi va arăta o altă pânză de-a lui. Când mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare (veşnica întrebare pusă de adulţi copiilor), răspundeam invariabil, vreau să mă fac Caravaggio!

Nu aveam pic de talent la pictură, culmea cu mama şi un bunic care erau doi pictori renumiti. Într-o zi, mama m-a anunţat că se pregăteşte o expoziţie de mari dimensiuni, care găzduia frecvent cei mai mari pictori ai lumii şi lucrările lor. Caravaggio! Nu am dormit trei nopţi! Acolo a început totul!

Curatorul expoziţiei vorbea despre fiecare tablou în parte, mama mă pierduse deja printre admiratori, când deodată lumea care până atunci privea tablourile, a reacţionat absolut fantastic la încercarea mea de a “juca” tablouriile lui Caravaggio. Lângă fiecare tablou în parte, pe rând, un copil cu părul zburlit şi stirb era pe rând imaginea fiecărui tablou al pictorului care-l fascina.

Mă întindeam şi arcuiam, mă scimonoseam, mă “făceam tabloul” şi reuşeam (sau încercam în orice caz), să transmit cu tot corpuşorul meu, ceea ce pictase omul născut la 1570 şi ceva fără să-mi dau seama că eram înconjurat de lume.. Am fost senzaţia serii. Mama a fost felicitată de absolut toată lumea care asistase la o seară magică. “o să se facă actor, e fantastic puştiul”.

Peste ani, copilul din mine a rămas îndrăgostit de Caravaggio şi neputând să îmi aleg să fac altceva cu viaţa mea decât să devin alţi oameni şi să colecţionez tot ce pictase idolul meu, am trăit clipa în care un regizor mi-a propus să-l interpretez pe Caravaggio. Am plans.

Nu am pictat niciodată, dar am fost Caravaggio 1000 de reprezentaţii! Şi sigur m-au văzut şi dintre aceia care fuseseră la expoziţia cu pricina şi care pe atunci erau tineri.. Ştiam tot ce fusese, făcuse, mâncase, băuse, iubise pictorul.

Am fost Caravaggio. 1000 de seri.

La pescuit de idei

2012-02-12T17:22:00.002+02:00

Bună ziua. Numele meu, este Dan C. Bercu. Nu este numele meu adevărat. Este numele meu de scenă şi cred că e mai bine să îl ştiţi doar pe acesta. Eu de fapt am vrut să fiu actor, să cânt să dansez pe scenă, să dau simbol replicilor mele, dar – recunosc – am picat la una din probele de la arta actorului din cadrul admiterii la facultate. De fapt prima oară am dat la regie şi am picat, apoi a fost povestea cu actoria. Am aflat ulterior că încă pot intra în facultate dacă mă grăbesc să dau admitere la teatrologie. Şi am făcut acest lucru, cu intenţia de a mă transfera la actorie în cursul anului, dar nu am reuşit.

Şi am terminat la U….mă rog am terminat la teatrologie. De altfel am fost şef de promoţie. Am început în acel moment să… mă rog, scriam la tot felul de reviste şi ziare. Făceam recenzii la spectacole. M-am ocupat de critică la tot felul de spectacole. Licenţe, teatru underground, experimental sau stradal, teatru sport, şi aşa mai departe. Am căutat simbolismul, drama ascunsă, mesajul invizibil pentru un spectator obişnuit, acel mesaj pe care doar regizorul îl gândeşte şi dacă apare, doar un om ca mine îl poate identifica şi scoate în evidenţă. Problema e că eu sunt un om foarte sensibil şi nu am putut să fiu incisiv aşa cum mi s-a cerut mereu de la editori şi redactori şefi. Îmi era milă. Eu ştiu cât poate fi de greu să faci un spectacol.

În prezent, lucrez la revista “Peştele meu”. Este o revistă ca oricare alta, doar că vorbeşte foarte mult despre pescuit, pescari, peşti mari prinşi, peşti rari, s.a.m.d.. Aţi prins ideea. Are o rubrică numită “cultura”, unde de obicei se vorbeşte despre cercul pescarilor ori despre un concurs maritim. Dar, atunci când un spectacol este montat, dacă are legătură cu apa, peştii, sau orice altceva din acest mediu, atunci, eu pot vorbi despre el. În plus am libertatea să scriu aşa cum îmi place pentru ca nimeni de fapt nu … adică redactorul-şef sau… cum să vă spun… pe scurt, ăla e colţul meu intim.

Da, şi ca să revin. Spre exemplu, ultima oară am vorbit despre “Pescăruşul”. Dar au mai fost şi alte materiale precum “Pelicanul”, o frumoasă adaptare după Strindberg precum şi piesa underground, intitulată “Somnul” jucată la Vâlcea . Eu, vedeţi, trebuie să merg mereu prin ţară să caut spectacole potrivite pentru revistă. Şi de obicei, cum revista se tipăreşte o dată pe săptămână, de multe ori, găsesc un material în ultima seară şi atunci e un chin cumplit să realizez o recenzie bună. De multe ori am fost nevoit să inventez proiecte, sau pur şi simplu să îmi închipui cum ar fi fost spectacolul dacă l-aş fi văzut.

Aşa cum mi s-a întâmplat acum o lună de zile la piesa “Broaştele” montată de nişte elevi de generală la Covasna. Problema e că am fost prins cu peştele-n sac, ca să spun aşa şi mi s-a interzis prin instanţă să mai scriu ceva legate de evenimentele extraşcolare ale copiilor de la Covasna. Părinţii erau curioşi să citească recţiile din presă şi… în fine, înţelegeţi.

Am reuşit cel puţin să câştig interesul unor cititori fideli care îmi trimit la redacţie păreri depre materialele scrise. Am chiar şi un fel al meu de a ma semna. La final de articol adaug “aceasta a fost ştiuca mea din săptămâna asta” sau orice alt peşte care este trecut la categoria “pescarul câştigător al săptămânii”. Ca să înţelegeţi, de fiecare dată, revista face un concurs pentru pescari, şi cine trimite o fotografie impresionantă cu un peşte prins, acela câştigă un abonament pe an la revistă, iar fotografia e mereu publicată în revistă pe pagina unde îmi ţin şi eu rubica. Spre exemplu, ultima oară am remnat “şi acesta a fost dragi cititori, gupul meu”.

Problema e că mâine se face săptămâna şi nu am un material. Acum vreau dacă se poate să mă ajutaţi dumneavoastră să compun o poveste şi eu am să îi fac un material. Pentru că pur şi simplu am rămas fără idei şi soluţii, iar dacă pierd acest post, nu ştiu unde să mă duc. Vă pot trece pe toţi în revistă precum co-autori ai poveştii. O să vă apară numele. Şi dacă vreţi, eu pentru că am un aparat foto mereu la mine, ne putem întâlni să vă fac şi poză tuturor şi să vă bag în revistă. E adevărat, vor fi poze foarte mici, pentru că nu am mult spaţiu, câteva sute de caractere… Dar oricum, e ceva să vă apară o poză, fie ea şi mică, într-o publicaţie. Nu? Spre exemplu, în timp ce eu vă fac poze, dumneavoastră vă puteţi gândi la o poveste şi să începeţi să povestiţi. Puteţi colabora cu prietenii voştri şi în plus pot să înregistrez cu reportofonul tot. Deci nici nu va fi nevoie să vă repetaţi.

Poate că vă par nebun, dar ăsta este un strigăt de ajutor… Încă sunt un optimist, aşa că voi aştepta mesajele voastre. Vă mulţumesc.

pe cale de dispariţie

2012-02-09T23:37:00.003+02:00

E frig afară. Ne frecăm mâinile îngheţate şi bem ceai cu scorţişoară. Încă stăm în săli mici şi încercăm să învăţăm să facem cald cu sufletele. Din punctul ăsta de vedere, studiul nu se termină niciodată. Singura soluţie e să ne străduim să ne devină reflex. Următorul rol este mereu un mecanism ce trebuie descompus pentru a putea fi studiat. Sunt zile când nu ne pricepem prea bine. Uneori, pentru că nu reuşim sau nu mai avem răbdare să lucrăm cu penseta, ne transformăm în oameni mai mici şi mai răi decât suntem cu adevărat.

Oricum ar fi, cert e că indiferent dacă reuşeşti sau nu, e cam acelaşi lucru. Nimeni nu te duce pe covorul roşu. Şi atunci, cei care încă mai lucrează microscopic; cei care sunt aici în sala asta mică şi îşi pun probleme, o fac din pasiune. Asta este tot. Nu există absolut nimic ascuns printre aceste vorbe. Se întâmplă aşa de ani buni pentru că devine greu să supravieţuieşti când nu există susţinere; pentru că pur şi simplu e dificil să dai examen în fiecare seară şi să te arunci în gol când tu ştii că sub tine nu există plasă de salvare.

Acolo unde moare pasiunea, rămâne doar raţiunea individului. Oamenii aleg între teatru şi sitcom, între ceai cu scorţişoară şi whisky. Iar problema se pune destul de simplu. Vrei să te chinui şi să munceşti mult pe bani puţini într-un mediu uneori ostil sau vrei să câştigi bine prin muncă uşoară şi să fii pe deasupra recunoscut în toată ţara prin Tv? Calitatea oricum se pare că e cantitate neglijabilă. Şi atunci, ghici ce alege majoritatea…

Una peste alta, e bine de ştiut că încă mai există o mână de oameni care nu a plecat din ţară; care încă mai crede în actul artistic autentic. Ne pare rău dacă uneori suntem înghiţiţi de val, dar vedeţi dumneavoastră, ni se subţiază rândurile...

Când Hamlet e din clasa noastră

2012-02-08T05:22:00.003+02:00

La liceu aveam un coleg care era jumate neamţ-jumate român - un tip extrem de deştept. Până la vârsta de 16-17 ani cât aveam noi pe atunci, citise tot ce-i picase în mână. (Sau poate aşa ni se părea nouă atunci.) Nici unul dintre profesori nu-l considera un geniu; fiind zeflemist şi suficient, nu era văzut nici ca un elev prea bun. Învăţa pentru şcoală numai când şi la ce vroia sau pentru mediile de final. Mai tot timpul întârzia la ore şi diriginta noastră, profesoara de limba română, nu ştia să-i pronunţe numele de familie corect absolut niciodată când îl striga la catalog. Patru ani de zile i l-a pocit. De fapt, profesoara era şi francofilă, drept pentru care Silvius nu o înghiţea când îi striga numele greşit. Era însă condescendent, mai cu seamă că avea o minte sclipitoare şi era educat. Mama îl învăţase că bărbatul trebuie să spună sărut-mâna tuturor femeilor de pe pământ pentru că aşa face un bărbat adevărat : respectă femeile.

S-a făcut peste ani actor. A plecat din ţară şi a studiat la Londra, New York şi Paris. A reuşit chiar să-i cunoască pe unii dintre scriitorii pe care îi citise în tinereţe. A dat mâna cu mulţi şi pe o parte i-a avut spectatori. Era iubit. Era talentat şi muncea mult. Iubea literatura şi eroii ei.

Într-o dimineaţă s-a trezit cu gândul la doamna dirigintă – profesoara de limba română care nu a ştiut niciodată să-i pronunţe numele. Într-un mod inexplicabil i s-a făcut dor de ea apoi şi-a amintit cum mereu spunea că-l respectă pentru cultura lui extraşcolară. Când juca într-una din zile, cu casa închisă, i-a dedicat doamnei diriginte spectacolul (chiar dacă nimeni, şi mai ales femeia, nu avea cum sa afle).

Dupa ’89 românii au început să circule într-o nebunie.

El se pregătea de spectacol într-una din seri. Londra era plină de afişe pe care îi era trecut numele. Îl interpreta pe Hamlet. Sala arhiplină – nu aveai unde să arunci un ac. Spectacolul s-a terminat fulminant. Aplauze la scenă deschisă şi deodată pe scenă urca o doamnă în vârstă cu un buchet de flori. Îl îmbrăţişează, şi-i spune că fiind într-o excursie prin Londra, i-a recunoscut numele pe afişe. În mijlocul sălii, în mijlocul Londrei, doamna profesoară de limba română, pentru prima oară, i-a rostit corect numele actorului. După ce i-a dat florile, i-a făcut cu ochiul discret lui Hamlet şi s-a amestecat cu spectatorii care încă aplaudau.

monolog

2012-02-07T05:11:00.001+02:00

Ar fi putut fi o zi perfectă... Cu scări rulante care funcţionează şi rozmarin agăţat la poartă; cu oameni mai puţin grăbiţi şi căsuţe oferite moacă de primar. Dar nu a fost să fie. Ce să-i faci? Timpul ne limitează şi chiar dacă acea zi va veni cândva, sunt şanse ca nici măcar tu să nu o prinzi. Nu vreau să par pesimist, dar vezi şi tu...progresul ne omoară. Trebuie să trăim vieţile astea mici... Acum să nu te gândeşti că nu sunt deschis la nou! Nici vorbă! Ba de fapt sunt chiar la curent cu tot ce se întâmplă. Aşa ar trebui să fii şi tu! Cum s-ar spune, să fii la curent cu tot ce mişcă. Dar mă rog, să lăsăm toate astea. Din alt motiv te-am chemat. Vis-a-vis, la teatru, se repetă o piesă nouă. Mergi te rog la Marcel, la portar... Îl ştii doar! Nu? Aşa. Mergi la Marcel şi află cum se numeşte piesa şi când o să fie premiera. Ne-am înţeles? Bun. Stai, nu pleca! După ce-ai aflat, te duci la casa de bilete şi întrebi căt costă două locuri în primul rând. Vezi, fii atent! Cu banii ăştia trebuie să-mi scot pardesiul de la curăţătorie la sfârşitul lunii. Alţi bani nu mai am. Dacă premiera e luna viitoare, cumperi bilete. Că o să-mi dea şi Tănăsescu bani. Ai înţeles? Ai înţeles! Ei, acum s-ar putea – din ce-am mai auzit şi eu – premiera să fie şi mai devreme, peste o săptămână sau două. Dacă-i aşa, te întorci la Marcel şi afli dacă nu poate strecura el două persoane prin spate. Ai priceput? Măi nu te mai grăbi aşa! Întoarce-te! Ia uite cum mă enervezi tu pe mine în dimineaţa asta! Ce-ai? Ce-ai de te grăbeşti ? Nu te trimiteam să ştii, că înainte Ani se interesa de tot. Dar de când s-a dus... Încă o dată. Reţine! Numai dacă premiera e luna viitoare iei bilete! Şi vezi cum se numeşte spectacolul că nu vreau să merg la orice porcărie. După asta, te duci la piaţă şi iei nişte rozmarin. Bagă de seamă să nu iei din ăla uscat că n-am ce face cu el. Cumperi rozmarin verde! Dacă nu găseşti aici la noi, te duci în hală la Stamate unde te-am mai trimis eu. Dar oricum îl recunoşti că e singurul care are tarabă cu aşa ceva. Fii vigilent! Să nu te păcălească. Iei două legături cu 5 lei şi te duci la cimitir să le pui la poarta de la căsuţă. Am trecut azi pe acolo şi nu mai era deloc. Le aşezi în săculeţul de afară. Nu-i nevoie să mai intri în căsuţă că se sting lumânările de la curent. Aşa... Iar era să ţip la tine. Credeam că vrei să pleci din nou. La întoarcere, treci pe la bancă şi plăteşti ultima rată la căsuţă. Am vrut să fac eu asta dar era prea mare agitaţie şi n-am mai stat. Ne-am înţeles? Stai să-ţi dau banii pentru bancă şi rozmarin că ăia de bilete sunt alţii. Când te duci acum, dacă nu-l găseşti pe Marcel, mai treci o dată pe la teatru când te întorci. Hai, ce-ai înţepenit în faţa mea?! Pa! Şi vezi să-mi aduci rest!

Actorul-bucătar

2012-02-05T17:30:00.002+02:00

Mi-aş fi dorit foarte mult să vă zic reţeta... Serios, nu glumesc! Pe cuvântul meu de pionier! Dar nu pot. Şi nu e vorba doar de macaroane la cuptor. Nu. Sub nicio formă! (Să nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care vă spun altceva!) De fapt, deşi ingredientele sunt aceleaşi, contează enorm cum sunt amestecate – ele pot deveni orice. În felul ăsta poate ieşi pui la ceaun, smântână de casă, prăjitură cu mere sau ciorbă de perişoare. Important este să ştii care sunt ingredientele şi cum să le mânuieşti. Trebuiesc descoperiţi paşii. Din păcate, nu pot fi eu cel care să vă spună toate aceste lucruri.

Evident, nu are rost să vă gândiţi că au existat evenimente care odată petrecute acum mă forţează să-mi ţin gura închisă. (Ar fi şi bizar.) Şi nici nu se poate spune că vorbim despre un secret naţional care odată divulgat ar pune în pericol siguranţa naţională a ţării. Până la urmă nu e ca şi când riscăm să rămânem fără gaz de la ruşi dacă se află treaba asta. Totuşi, este un secret pe care oamenii l-au apărat, l-au menţinut viu şi l-au transmis din generaţie în generaţie de la începutul lumii. Putem specula că odată cu trecerea timpului, reţeta a devenit tot mai bună. Dar mi-e teamă că o asemenea gândire nu ar aspune despre noi decât un singur lucru : „că ne pripim”. E şi logic! Fiecare actor în parte aşează în listă ingredientele pornind de la zero, nu din punctul în care reuşise să ajungă predecesorul lui. Fiecare descoperă pentru sine atât cât poate – de-asta unii sunt mai buni decât alţii.

Însă pot spune că în căutarea noastră este important să pornim de la următorul fapt : orice dorim să gătim, poate fi preparat numai în bucătăria interioră, şi e imperios necesar ca totul să fie copt la foc mare. ( Am nişte amici care au încercat la foc moderat şi nu le-a ieşit nimic.) În acelaşi mod, jumătăţile de măsură nu funcţionează. Spre exemplu, un sufleu se poate dezumfla ca un balon spart. E clar că reţeta se schimbă de la individ la individ (la fel cum nutriţionistul oferă petru cinci anorexici, cinci tipuri diferite de regim).

Actorul e un bucătar care niciodată nu gustă din ceea ce a făcut, dar dacă are de unde, oferă de mâncare la tot oraşul. Când găteşte aluat de Hamlet, speră să fie bun la gust şi pe placul tuturor. Fiecare element devine important : cum frământă aluatul şi cât îl lasă la copt, cât de mult creşte şi ce sos îi adaugă. Adrenalina creşte tot mai mult atunci când conştientizează că în orice clipă aluatul lui poate ieşi amar sau acru la gust; că nu există asigurare pentru un asemnea lucru; că nimeni nu îţi poate garanta succesul. Pur şi simplu serveşte masa şi aşteaptă reacţiile celor care gustă.

Şi atunci, deşi mi-aş fi dorit să vă spun reţeta, acest secret nu există. Nimeni nu păstrează aşa ceva ascuns undeva în debara – afară doar de cei care confundă termenii şi se gândesc acum la o metodă sau la un sistem. Reţeta despre care vorbesc nu poate fi trecută pe hârtie într-un singur mod, căci există milioane de variante, toate într-o permanentă schimbare. Şi-atunci, tu eşti singurul care îmi poţi spune cum ai gătit papanaşii de aseară, iar eu ştiu că oricât m-aş chinui, niciodată nu voi putea să-i prepar astfel încât să-mi iasă la gust aşa cum îţi ies ţie.

Dumnezeu, ca orice părinte bun, plânge când tu eşti un bou

2012-02-04T04:20:00.003+02:00

Mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă. Nu am dormit bine. Am visat oribil. Ieri am avut o zi grea cu multe întrebări şi somnul a fost agitat. În fiecare zi a vieţii mele mă întreb dacă sunt pe drumul cel bun. Nu din punct de vedere al carierei, al statutului social sau al multor alte nevoi egoiste ale lumii în care traim, ci de teamă că toţi ne-am transformat deodată în lupi pentru ceilalţi.

Omul este lup pentru om („homo homini lupus est”), spunea Plaut – părintele teatrului roman preclasic – care a trăit cu peste 2000 de ani înaintea noastră. Cum mă simt eu şi toţi cei care işi mai pun probleme de conştiinţă (că sunt atâţia!), gândindu-ne ce actual e Plaut!!! Închideţi ochii şi vizualizaţi imaginea oamenilor care se calcă pe cap la propriu în multele situaţii de viaţă, pentru că acum la modă este să treci peste cadavre fără să priveşti în urmă, fară să-ţi pese de creierii aruncaţi pe caldarâm de tine, în goana ta spre … ce??! Hai , zi! Spre ce? Ţi-ai găsit menirea?

Am divagat! Revin! Da, mă întreb în fiecare zi dacă fac bine ceea ce fac! Cum acţionăm noi la serviciile noastre? Facem ceva pentru ceilalti astfel încât munca noastră să nu fie doar “nişte hârtii purtate dintr-un birou în altul”? Care e finalitatea muncii noastre? Daca eşti doctor, clar salvezi vieţi. Ce ai facut azi şi mai cu seama cum ai facut? Să nu-mi spui ca te preocupă câţi bani ai făcut din şpăgi! Avocat fiind, pledezi vinovat sau nevinovat. Dar eşti sigur ca nu minţi în numele cuiva? Pentru un profesor, e limpede că are de educat generatii. Esti multumit de tine, de ziua de ieri?
Dar dacă eşti artist?…

Pictorul face un tablou pentru a încanta ochiul şi sufletul. Îl face să-l şi vândă să câştige bani dar el în esenţă trăieşte din bucuria pe care i-o dăruieşte celui care priveste în fiecare dimineaţă lanul acela cu spice de grâu şi maci roşii pe margine. După ce-l priveşte, creierul preia informaţia şi imaginea aia poate ţine de foame şi sete la o adică daca n-ai timp de pauză de masă!

Dacă eşti actor, toată energia ta, toată bucuria şi durerea ta de peste zi, toate bolile tale, lipsurile sau împlinirile, toată viaţa ta e acolo în scenă pompând sange în venele personajului care viu fiind, transmite viaţă spectatorului – un om obişnuit (dar atenţie!), care vine să se vindece sufleteşte prin teatru, care vrea să creadă că încă poate lupta să fie personajul cutare pentru că în viaţa reala nu este, nu are curajul necesar. El vine la teatru şi vrea să plece din sală cu un câştig lăuntric; poate vine să găsească răspunsuri sau vrea de la tine – un om ca şi el despre care gândeşte că are talent de la Dumnezeu – să-l ajuţi să se cunoască mai bine, să se împace cu sine. Tu nu ai voie să dezamăgeşti omul care vine la teatru şi care poate a dat pe bilet banii de pâine!

Pe mine nu mă interesează spectatorul arogant, snob, mustind de bani, de fiţe, de nesimţire şi de nerecunoaştere a valorii. Ăla vine să-l vadă lumea că e un intelectual şi merge la operă şi la teatru. Pe mine mă interesează dacă tu, actorul cu omul din tine, ai făcut bine ce-ai avut de făcut aseară şi ai dat din tine tot! Eu întreb dacă ai fost sincer şi dacă în noaptea ce a trecut ai putut dormi cât de cât liniştit că nu a mai trecut o zi pe lângă tine? Că dacă faci artă fără să îţi pese, în vremurile astea cu probleme multe, în care dispar antropologic civilizaţii datorită încălzirii globale şi mor copiii nou născuţi de cancer, dacă ai făcut asta , Dumnezeu, ca orice părinte bun şi responsabil, plânge când tu, copilul Lui, căruia i-a dat talantul să-l înmulţească, eşti un bou!

cu actorul la psihiatru

2012-02-03T13:52:00.002+02:00

E poetic. Chiar este. Bolnăvicios, dar poetic. Adevărul e că nici nu există prea multe opţiuni – trebuie să faci sau să stai acasă. Într-un minut plângi, în altul râzi; într-o seară ucizi un individ care îţi iese în cale, în altă seară încerci să trăieşti decent. Este fantastic!

După un timp ai boli de stomac şi de inimă iar la un moment dat există chiar riscul ca sănătatea ta psihică să pară că se dă într-un mountain russe fără centură de siguranţă. Tentaţia însă, este criminală, ca un drog – şi vine peste tine precum o avalanşă . Nebunia şi mai mare este că la început de drum ştii toate astea; e un risc pe care ţi-l asumi cu ochii închişi fără prea multe întrebări. Cum spuneam, e bolnăvicios, dar poetic.

Se face cu sânge. La fel cum faci o prăjitură cu lapte, treaba asta se face cu sânge şi neuroni traşi pe roată. Dar nu deranjează! Din moment ce se crede cu tărie în acest lucru, devine un stil de viaţă. În plus există tentaţii la tot pasul – poate că dacă se vrea, totul se întâmplă în secolul XV sau într-o groapă sub pământ. E chiar absurd. Dar ce e absurdul dacă nu e normalitatea unor oameni pe care anumiţi indivizi nu o înţeleg. O femeie mai are 5 minute disponibile să ajungă la interviu şi ea încă se schimbă de haine. Treaba asta nu e ceva absurd pentru privitor ? De cele mai multe ori, da. Hm... Dacă e nevoie, trebuie să fii pe scenă, chiar dacă spectacolul se termină târziu şi nu-ţi permiţi să iei un taxi, chiar dacă ai copii bolnavi acasă, chiar dacă e Crăciun, chiar dacă ţi-a murit cineva din familie.

Te gândeşti zile întregi cum să faci mai bine să nu fii tu, să fugi de tine. Încerci să construieşti gesturi psihologice şi te îmbraci în haine ciudate care în realitate nu-ţi aparţin. Te comporţi de parcă ţi-ar fi ruşine de tine şi ţi-ai dori să fii altcineva. Vorbeşti de unul singur într-o sală goală şi te uiţi în gol. Privit la rece, s-ar putea studia pe tine toate urmele de schizofrenie, de personalitate multiplă sau aspecte ale tulburării bipolare.

Există şi o luptă care trebuie câştigată. Ai nevoie de aplauze. Sunt vitale. Nimănui nu-i pasă dacă ai avut repetiţii magnifice sau dacă ai probleme acasă! Tu trebuie să demonstrezi acum, aici. Şi când faci asta, iar aplauzele vin, LSD este doar un alt pistol cu apă.

E poetic. Bolnăvicios, dar poetic. Pentru că asta e numai o carapace. Iar din miez nu vor gusta niciodată cei din exterior. Da, îşi vor da cu părerea , e adevărat. Însă nu vor şti niciodată cum e acolo cu adevărat – vor fi doar vorbe despre un gust care nu a trecut prin gura lor. Şi la drept vorbind, cine nu e nebun sau absurd?! E normal să stai 8 ore la un birou şi în fiecare zi să îţi explici nemulţumirea? Treaba asta nu e ceva deplasat pentru privitor ? De cele mai multe ori, da.

Sănătate şi spor la lucru!

Despre ce să mai vorbim acum

2012-02-01T13:21:00.002+02:00

Ne putem aduna cu toţii la un ceai fierbinte şi să dezbatem problema (se poate şi fuma ! - că facem scrumiere din farfuriuţele de la ceştile de cafea). Dar nu prea văd rostul. Adică situaţia este destul de clară. Ce-i stricat, e stricat (!) – la fel ca peştele : pute! Şi atunci ce ar mai fi de vorbit? Ca suntem prost plătiţi? O ştie toată lumea! Şi? Nu-i pasă nimănui. Oamenii au şi ei problemele lor; dificultăţi întâmpină fiecare şi atunci, oricine eşti trebuie să poţi face inginerii financiare cu bani puţini. Plus de asta – hai să fim serioşi – nimeni nu spune că are un salariu bun. Prin urmare, problema asta am lămurit-o. Aşa....

Bun, mai vorbeaţi despre carieră şi familie. Ce să zic!? Am mai dezbătut subiectul ăsta şi acum se şi leagă problemele între ele. V-am mai spus, vă găsiţi pe cineva care să vă poată întreţine şi să nu aibă aşteptări materiale de la voi şi totul e înregulă. Şi dacă voi ăştia, familiştii, mai luaţi un premiu ceva, ar trebui toată lumea să fie mulţumită. Da vedeţi şi voi cum merg lucrurile... Nu ştiu care e părerea vostră, dar eu aşa văd situaţia.

Altceva? A, angajări în teatru. Sărim peste capitolul ăsta că e complet inutil. Deci toată lumea pleacă de la repetiţii pentru că are filmări – unde nu poate sta prea mult că..., mă rog, varii motive. Toate întâlnirile nedorite sau în orice caz accidentale, se transformă în „nu pot sta mult, am repetiţii”. Şi atunci de ce credeţi că mai e nevoie de un loc în plus de unde să plecaţi? Perfect, am bifat şi asta!

Se mai zicea că suntem prea mulţi. Aici, e cam încurcată treaba că nu poţi să ieşi în stradă şi să-i împuşti pe unii. Dar cred că o să se schimbe situaţia treptat că foarte puţini au tehnică şi nu-s de cursă lungă.

Mai e ceva? Nu cred, nu? Aşa, dacă mai e totuşi ceva, ne putem aduna cu toţii la un ceai fierbinte şi să dezbatem problema (se poate şi fuma ! - că facem scrumiere din farfuriuţele de la ceştile de cafea). Dar nu prea văd rostul. Adică situaţia este destul de clară. Ce-i stricat, e stricat (!) – la fel ca peştele : pute! Şi atunci ce ar mai fi de vorbit?

textul nostru, cel de toate zilele

2012-01-31T04:47:00.002+02:00

În prima zi nu ştii nimic (poate cel mult un titlu de poveste). Ocupi un loc în spaţiu (la fel cum te aşezi pe un scaun în sala de lectură), şi începi să citeşti pagină cu pagină. Unele lucruri e posibil să nu le înţelegi imediat, dar ăsta nu este un lucru rău şi nu trebuie să te sperie; este pur şi simplu ceva normal. Ai dreptul să reciteşti – chiar este indicat. Mai mult, ai dreptul să pui întrebări şi este vital ca în cele din urmă să înţelegi.

Munca ta trebuie să fie asemeni unui jurnalist care înainte de a scrie materialul, descoperă cine, ce, de ce, când, unde, s.a.m.d.. Dacă stăm bine să ne gândim, munca ta trebuie să fie şi asemeni unui detectiv care este nevoit să afle motivul, alibiul, scopul, relaţiile, miza, etc. Trebuie să aduci la lumină destul de multe lucruri şi uneori, poate că este de ajutor să îţi iei notiţe şi să subliniezi datele importante. Vei descoperi treptat mai multe vieţi care se intersectează şi care împreună formează o lume iar atunci e bine să nu pierzi firul roşu al evenimentelor. Mai târziu, când toate vor fi gata, ar fi perfect dacă ţi-ar sta în putinţă să atribui întregului un concept.

E bine să poţi răspunde la cât mai multe întrebări astfel încât povestea străină de la început să fie chiar viaţa ta.

Pe acest drum există însă şi pericole de multe feluri şi omul se poate îmbolnăvi. Spre exemplu într-un moment de slăbiciune, ne putem infecta cu virusul „eu mă cred mai deştept decât natura”. Până acum au fost depistate mai multe simptome ce au fost atribuite acestei maladii. Printre cele mai grave, amintim indiferenţa faţă de text sau inventarea de „cum”-uri (devine aproape inutil să mai explicăm faptul că indiferenţa nu are ce căuta aici iar „cum”-urile trebuie descoperite, nu construite) Menţionăm că acest virus nu influenţează capacităţile de a conduce un automobil sau de a călători cu metroul.

O altă problemă care se poate transforma în obsesie, este număratul replicilor. Am întâlnit oameni care au preferat să refuze spectacole pentru a număra replici – dorinţa lor fiind de a număra mai multe replici decât toţi ceilalţi actori din jurul lor; numărul replicilor fiind singurul criteriu după care îşi alegeau proiectele la care să lucreze. Unii dintre aceştia putem spune că au ajuns în sanatorii. În urma numeroaselor teste efectuate pe un număr de 500.000 de pacienţi, s-a ajuns la concluzia că număratul replicilor nu ajută la nimic. Încă nu s-a descoperit motivul care stă la baza acestei probleme. Mai completăm prin a spune că am întâlnit şi situaţii în care cei implicaţi în diverse proiecte doreau să scurteze textul sau să înjumătăţească numărul replicilor. Iniţial s-a crezut că este un efect secundar al obsesiei mai sus amintite, însă ulterior din lipsă de dovezi, s-a renunţat la această idee.

Vom încheia prin a spune că a fi viu este mai important – textul e doar un pretext.

O zi de lucru obişnuită

2012-01-29T15:05:00.003+02:00

Avea zile şi zile. A înghiţit două buline mici, galbene, cu puţin ceai (pentru siguranţă) şi a mâncat ultimul biscuite din cutia de pe frigider. Era o dimineaţă rece şi corpul îi dicta o nevoie explozivă de cofeină şi tutun. A stat câteva secunde şi a privit plictisit prin perdea copacii apoi o maşină de gunoi care se îndepărta încet. Asta însemna că e joi. Şi-a amintit că azi trebuie să ajungă în teatru. A tuşit scurt şi după un timp a scos din bufet o cutie cu zahăr. A aşteptat cuminte să fiarbă apa din ibric privind din nou prin perdea. Şi-a făcut o cafea dulce cu lapte pe care în cele din urmă a răsturnat-o într-un pahar mare de plastic.

Era aproape 10 când ieşea pe uşă cu paharul şi o mapă în mână. A mers pe jos până la teatru unde s-a oprit câteva secunde înainte să intre în clădire. A aruncat o privire fugară textului pe care îl avea în mapă apoi a tras de uşa greoaie a imobilului. A fost oprit în prag de gardian căci nu l-a recunoscut (ulterior şi-a cerut scuze motivând că nu-i ştie pe toţi după faţă şi a zâmbit încurcat). Ofensat şi poate în acelaşi timp un pic îngrijorat de acest aspect, a urcat treptele teatrului. S-a gândit că nu e prima oară când i se întâmplă lucrul ăsta şi culmea e că nu cu mult timp în urmă era recunoscut oriunde şi presa scria mult despre el. Adevărul e că numai montase nimic de ani buni. Dar a crezut că o pauză de 2-3 ani nu se va simţi într-o carieră de 30.

In sala de spectacole domnea o lumină de servici. Deja era aşteptat de secretarul literar al teatrului – un băiat slab şi înalt care l-a anunţat că a fost mutat castigul cu o oră mai târziu. A urmărit din priviri băiatul cum iese apoi din sală şi s-a enervat pentru că nimeni nu i-a dat de ştire acest lucru. S-a aşezat pe unul dintre scaune, a stat câteva secunde apoi şi-a aprins o ţigară. A fumat cu sete. După un timp, secretara personală a directorului de teatru s-a apropiat de el şi l-a informat că directorului îi place mai mult personajul Goro în loc de Slavinski şi că o să-l joace pe ăla în spectacol; iar pe Slavinski îl lasă pentru Matei (fratele lui) care o să vină la casting mai târziu. Secretara a mai stat câteva secunde, apoi l-a rugat să zâmbească şi fără să aştepte prea mult i-a făcut o fotografie. Imaginea regizorului apare lângă imaginea afişului pe site-ul teatrului a explicat ea şi plecat. Tânăra femeie s-a întors în sală semn că uitase ceva şi a informat regizorul că va trebui să facă patru zile de casting în loc de două pentru că din păcate au aflat de probă studenţii şi erau mulţi înscrişi. Apoi secretara a plecat.

Regizorul rămas singur, a gândit un pic situaţia. A sorbit ultima gură de cafea din paharul de plastic şi a privit tăcut scena. Ştia că fusese refuzat de două teatre pentru că textul e "prea politic", ştia că unde mai montase i se băga pe gât întreaga distribuţie. Prin urmare situaţia de aici nu era chiar atât de rea. Şi-a mai aprins o ţigară şi a continuat să aştepte.

Idealuri de vânzare

2012-01-24T15:06:00.004+02:00

Aproape că ceva din tine moare când vezi cât de mulţi oameni işi pierd dorinţa de a lupta şi optimismul pe care le au la început de drum. Parcă se lasă o linişte seacă şi fiecare martor în parte aşteaptă să se (mai) întâmple ceva... Exact ca atunci când ai senzaţia că genericul de final a venit prea brusc şi ţi-ai fi dorit ca filmul să mai continue. Dar surpriză (!) nu se mai întâmplă nimic (sau în orice caz nu se mai întâmplă nimic din tot ceea ce ţie spectatorul, prietenul, etc, îţi era cunoscut la acel om).

Fapt : pentru ruptura care tocmai a avut loc, încă nu a fost inventat bandajul necesar (şi de multe ori e posibil ca persoana în cauză să nu fie în căutarea unui remediu deşi – tot de multe ori – cei din jur asta gândesc).

Un actor tânăr de regulă porneşte la drum prin a spune într-un fel sau altul, ca va lucra cât poate el de sincer. Are un suflu aparte, crede cu tărie în acest lucru şi aproape devii invidios pe siguranţa şi pofta de care dă dovadă. E clar că undeva în spate există şi dorinţa de a fi apreciat. Până la urmă ce e un actor fără aplauze? Logic, pentru a putea lucra sincer trebuie să îi facă plăcere şi prin urmare să creadă în respectivul proiect. În concluzie, devine imperios necesar ca acel tânăr actor să poată rosti următoarele vorbe fără a se minţi : „cred că e (sau va fi) un spectacol foarte bun”.

Vine perioada în care acel actor trebuie să lucreze.

Fapt : teatrele sunt în principiu închise (şi dacă se întâmplă să te angajezi, salariul e mizer). Un casting se dă cu 1000 de oameni şi de multe ori este selectat cine trebuie. Dar asta nu te sperie. Spectacolele se fac la foc armat şi nu este timp pentru ceva complex. Esti tânăr – eşti necunoscut (şi atunci chiar şi în spaţiile teatrale destinate tinerilor ţi se oferă puţin pentru a te putea afirma) Nici asta nu te sperie.

La un moment dat iei o probă. Apari în reclamă pentru 200 de euro şi mai târziu afli că pentru ce-ai făcut tu, trebuia să fii plătit cu 2000. Refuzi un scurt-metraj cu scenariu prost şi o telenovelă că nu crezi în porcăriile de la TV. Mai trec 2-3 ani în care lucrezi în spectacole underground prin baruri şi cafenele cu 60 de lei pe noapte şi te chinui să-ţi plăteşti chiria din petreceri private unde te joci cu 15 copii de 6 ani şi mergi îmbrăcat ca Scooby-Doo.

E posibil ca la un moment dat să ţi se facă silă şi ruşine; să te saturi până în gât. E posibil să vină un moment în care să nu mai poţi aşa. Şi atunci, încet, ideile, scopul, credinţele se transformă în „trebuie să trăiesc.” După un timp în care vezi că nimeni nu îţi oferă nimic începi să-ţi dai seama că nu e o perioadă prea bună să ai pretenţii de niciun fel sau altfel spus - nu este un timp prea bun să fii idealist. Trebuie să trăieşti şi atunci se întâmplă ceva extrem de trist : (aproape) orice proiect devine bun. Te rogi să ţi se mai propună o telenovelă de rahat (pe care de data asta nu o vei mai refuza) şi nu-ţi prea pasă în ce proiecte intri.

Mai trec anii prin tine şi treptat devine o obişnuinţă să lucrezi cam orice fără să îţi pese prea mult cum arată. Undeva în urmă, ai ales să trăieşti fără să mănânci din gunoaie şi ai plătit pentru asta cu ceea ce s-ar fi putut numi carieră. E dureros de trist. Nu ştiu dacă un asemenea eveniment înseamnă trezirea la realitate sau dacă oamenii pur şi simplu aleg ceva anume în acel moment al vieţii lor pentru că îşi dau seama de riscuri.

Fapt : foarte mulţi actori tineri (deci nu chiar toţi!) întrebaţi cum e proiectul (spectacol, film, etc) răspund fungar „ei, cum ştii şi tu” sau „mmm, nu e cine ştie ce, dar e bine” sau „cam greu cu X dar o să iasă”, sau „hai să vezi”, etc.

Interesant este că actorii, regizorii sau profesorii nu au nicio vină. Nici măcar un critic dur nu este vinovatul. E adevărat că se întâmplă ca unui actor tânăr să i se ofere un proiect important încă din timpul facultăţii şi asta e foarte bine – dar nu vorbim despre ei sau despre noroc; vorbim despre majoritate.

Fapt : România nu livrează. Încă stă în picioare poanta cu proaspătul absolvent la teatru care întreabă „doriţi ketchup la cartofii prăjiţi?”.

Nu-i aşa că-ţi vine să te întrebi “de ce facem noi asta?”. Şi-ţi vine să răspunzi „pentru că îmi place şi cred în lucrul ăsta !” Ce rahat!...

Spor la lucru!

legenda apariţiei teatrului experimental şi de improvizaţie

2010-10-03T15:26:00.001+03:00

A fost o dată (că de mai multe ori nu s-a putut) un nene pe numele lui Contele de Goraharpimeuzesy. Era un domn extrem de trist pentru că nimeni nu-i pronunţa numele. Nici nu e de mirare - pentru că se rostea atât de greu, uneori chiar el însuşi renunţa în a-şi mai spune pe nume. Toată lumea de la curte, prietenii şi cunoscuţii îl salutau simplu “Conte” – iar ăsta pentru el nici măcar nu era un nume, ci pur şi simplu o titulatură, o ştampilă, un titlu şi atât.

Bine, dacă în acele vremuri contele ar fi fost un marchiz sau un duce apropiat regelui, un baron cu pungi pline de aur sau poate un prinţ răsfăţat, atunci ar fi trecut mult mai uşor peste acest impediment. Dar Goraharpimeuzesy trăia singur şi nu avea urmaşi. Numele său era singura moştenire pe care o mai avea de la părinţi. Pământurile lui au secat unul după altul până când nici iarba nu a mai vrut să crească acolo şi treptat, muncitorii au plecat în alte locuri să-şi câştige pâinea lăsându-l singur pe conte. Dintre toţi oamenii, la conacul lui nu au mai rămas decât bucătăreasa şi majordomul. Pentru că banii erau tot mai puţini, Contele a început să vândă mobila stil Rococo adusă cu greu din Franţa, covoarele persane pe care le-a găsit în Italia la un târg privat, oglinzile de cristal şi porţelanurile chinezeşti. Treptat casa s-a golit atât de tare încât a căpătat un ecou insuportabil – până si simplul mers era zgomotos. Unde mai pui că începuse să arate ca o imensă grotă de marmură cu tavanuri înalte şi pereţi prăfuiţi. Goraharpimeuzesy se plimba pe coridoare de unul singur precum un taur învins de toreador, dar un taur care nu vrea să-şi accepte soarta. Pielea i se întărise pe faţă luând forma ridurilor şi hainele îi erau tot mai largi. (O dată pe lună îşi ruga bucătăreasa să i le mai strâmteze un pic.)

Contele încetase să mai dea searate sau petreceri de ceai pentru că nu mai putea ca altă dată să se distreze la un joc de cârţi şi nici nu mai avea bani suficienţi pentru astfel de evenimente. Uşor-uşor, prietenii, amicii şi cunoscuţii au devenit doar nişte străini care întorceau privirea în partea opusă atunci când se intersectau pe bulevard.

Într-o zi în care Goraharpimeuzesy stătea rătăcit pe unul dintre puţinele scaune pe care le mai avea în casă, cineva a bătut la uşa lui şi întregul conac a răsunat puternic. Majordomul a deschis sceptic şi foarte mirat a poftit în casă doi tineri. Băieţii au văzut marea întindere de teren viran din jurul casei şi vroiau să ceară permisiunea Contelui de a repeta o piesă de teatru undeva în spatele conacului. Au fost însă miraţi să vadă că faţa bătrânului se luminează deodată. Goraharpimeuzesy i-a invitat pe băieţi înăuntru, i-a servit cu un ceai fierbinte şi le-a oferit în loc de o bucată de pământ, întregul conac – singura condiţie fiind ca atunci când sunt gata cu piesa, cel puţin primele reprezentaţii să se dea la el acasă. Lucrurile s-au întâmplat exact aşa şi după ani de singurătate, în jurul contelui se învârteau acum tot felul de oameni parfumaţi care încercau fie să cumpere spectacolul, fie să îl ducă la curte în faţa regelui. Goraharpimeuzesy şi băieţii au refuzat însă toate propunerile şi curând la conacul bătrânului Conte au început să vină şi alţi actori cu piesele lor.

Ăla a fost anul în care casa aia goală s-a umplut de ceea ce avea să se numească public, conacul a devenit Teatrul Goraharpimeuzesy (care înseamnă – în caz că vă întrebaţi – “toţi oamenii sunt bineveniţi – gora harpi meuzesy) şi acolo s-au născut ceea ce azi numim spectacole experimentale şi de improvizaţie. Una peste alta, în acele timpuri, nimeni nu se mai ferea să-i pronunţe Contelui numele.

OBS : Toate faptele şi numele atribuite acestei poveşti sunt pur fictive; orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare. În timpul producerii acestei lucrări niciun director de teatru nu a avut de suferit. Goraharpimeuzesy este (din păcate) o invenţie şi nu înseamnă nimic.

Îţi trebuie stomac tare pentru că surpriză(!) : începe stagiunea...

2010-09-21T12:32:00.003+03:00

- Dragi colegi, studenţi, regizori şi actori, profesionişti şi/sau diletanţi, mă bucur nespus să vă am pe toţi la un loc! Am marea onoare de a deschide stagiunea din acest an. Mă bucur să fac parte din echipa de artişti a teatrului nostru şi salut cu plăcere pe noii noştri colegi mai tineri - aş vrea ca ei să se simtă aici ca acasă.

Anul acesta vom debuta cu realizarea unui spectacol comic, uşurel. 1h 40 maxim. Ce e peste, e pierdere. Iese lumea din sală. Madam Nuţi o să facă afişul şi dă anunţ la presă.

Mă bucur să vă văd. Merg în spate că am pe cineva cu mine şi ne revedem peste o oră la şedinţa de deschidere.

Măi Lucian ia hai încoa! De ce te-am adus eu aici. Încep repetiţiile aici la o comedie excelentă care cred eu că o să fie un mare succes. E o piesă contemporană scrisă de Jerry M.W. Ludmill: “Acasă la Mike Surby”. Ai auzit de ea, de autor? Nu cunoşti nu? Ei e o aventură foarte frumoasă cu o mulţime de încurcături. O piesă mai nouă care a fost scrisă special pentru nişte actori mari de la Hollywood. Abia acuma a fost tradusă şi a ajuns şi la noi. Totul se petrece acasă la Şurbi – personajul principal pe care o să îl joace Dan Morin. Am un rol pentru tine. Un fel de bucătar dobitoc fără experienţă, neîndemânatic care mereu calcă în străchini. O să fii bucătarul lui Şurbi, adică a lui Dan. E foarte ofertant. Tu eşti ochii şi urechile acţiunii, la tot ce se întâmplă. Un fel de intermediar între personajul lui Dan şi restul lumii. Zi-mi dacă vrei că dacă nu eu pot să iau pe altcineva imediat. Eu m-am gândit că e o ocazie, să joci cu un actor mare, să fii pe scenă... Plus că e un rol greu, ofertant. Ăsta e un personaj care nu vorbeşte prea mult. Mai degrabă tace şi face.

- Da, mi-ar plăcea...răspunde Lucian firav...

În teatru, trebuie să ştii pe cine să refuzi la fel cum în teatru, trebuie să ştii cui să-i răspunzi afirmativ. Dacă cineva are nevoie de tine, e în regulă, dar dacă are nevoie de un actor şi atât, atunci refuză.

Şi încă ceva. Pune condiţii şi impune-te! Lumea asta drăguţă te va călca pe boaşe din plăcere. Mulţumesc.

UNATC, UNATC, UNATC

2010-09-18T01:19:00.003+03:00

sau

vorbe, vorbe, vorbe...

De ce mergem la teatru? De ce sau ce ne place?

Îţi promit că vom descoperi împreună…

La început de tot este examenul. Când omul întră pe usă (pesemne un pic încordat), îi priveşte pe cei din faţa lui (profesori ce formează comisia de examinare), astfel încât de cele mai multe ori acest om nu le reţine chipurile. O discuţie scurtă, un dans, un cântec şi ceva texte rostite vorbesc pentru tine. După câteva zeci de minute, afli răspunsul. E ca un joc. Unii trec la nivelul următor. Îşi dau cu părerea în scris despre un personaj sau autor, despre o situaţie sau poate despre toate la un loc. Trec iar momente de viaţă şi după un timp, unii au dreptul să facă următorul pas.

Ateliere, interviuri, intrebări, vorbe, păreri, nervi şi o stare permanentă de nesiguranţă; plus întrebări de genul “dar de ce vrei să faci tu teatru, de ce nu altceva?” sau “de ce-ai venit aici tocmai din cluj/iasi/etc”?

Ultima ciocnire din competiţie : un soi de re-make al primei întâlniri la care se adaugă un monolog. Asta e una dintre forme.

Bun şi să spunem că pe foaia aia albă îţi apare numele scris chiar sub cuvântul admişi . Asta înseamnă că într-un fel sau altul ai reuşit să convingi. (Ca la un interviu pentru un job). Bun, deci uite că te-au angajat. Excelent.

De obicei, cei ajunşi în poziţia asta tind să spună că a fost uşor, fără prea multă bătaie de cap, etc. Restul, (cei care pleacă spre casă) de cele mai multe ori îşi caută motive de agăţat pe perete. (Dar să ne înţelegem : ăsta nu este un şablon care pur şi simplu se aplică identic de fiecare dată.) Cei X norocoşi admişi, care mai devreme transpirau rece pe culoare, acum se plimbă de la secretariat la bufet cu o atitudine de învingători (preţ de câteva zile).

În cele din urmă, lumea se trezeşte la un soi de realitate şi se sperie. De ce se sperie? Pentru că descoperă următorul fapt : facultatea nu te forţează să faci nimic. Este mai uşor să fii student decât să fii în poziţia omului care dă examenul de admitere. Fără forţă proprie, iniţiativă, dorinţa de a descoperi, studia, etc, facultatea asta nu înseamnă nimic. Sunt vorbe goale.

Nu te învaţă nimeni metoda X, nu îţi dictează nimeni din Stanislavski, Grotowski, Cehov sau mai ştiu eu cine. Nu te întreabă nimeni cum te descurci. Ţi se va spune că esti bine, vei fi lăudat de multe ori. De ce se întâmplă asta? Pentru că într-un mediu care te obligă să lucrezi măcar câteva ore pe zi, nu poţi rămâne la acelaşi nivel. Şi atunci, în comparaţie cu prima ta zi de studenţie, la primul examen vei fi mai bun. Vei fi şi mai bun la următorul examen. Nu îţi va spune însă nimeni că tu ai crescut într-un an cât alţii într-o lună – se consideră că asta este (tot) treaba ta, bucătăria ta interioară unde trebuie să munceşti. La fel cum (spuneam mai sus) o metodă de lucru nu ţi se oferă, (tot) tu trebuie să fii cel care descoperă una pentru sine.

Se lucrează mult pe grupuri şi grupuleţe, pe bisericuţe şi prietenii. (Aici îţi alegi ce şi cum)

Legea junglei funcţionează şi lumea se schimbă mult în cei 3 ani.

Poate nu o spune nimeni, dar din 100 de oameni, profesează 20 şi 1 face carieră (o spun aşa, fără să mă leg de o secţie anume că peste tot e la fel.)

Pe scurt şi în alte cuvinte, orice ţi se promite la început, nu e cu sensul de “ţi se va da sau arăta” ci cu sensul de “luptă ca naiba, dacă poţi rezistă şi descoperă toate lucrurile astea pentru că ele sunt acolo toate – doar la început ţi-am promis”

În acest domeniu, orice meserie alegi, e de cursă lungă. Fii pregătit pentru o fabuloasă aventură în care eşecul primează.

De ce mergem la teatru? De ce sau ce ne place?

Ce mă întrebi pe mine? Află!

în teatru, după arlechinul gri, stăm noi, majoritatea...

2010-09-05T13:49:00.009+03:00

Stătea acolo pe marginea lacului gata să se arunce în apă. Se vedea că e hotărât : de piciorul stâng îi atârna o frânghie groasă la capătul căreia era ancorată o namilă de bolovan. Stătea fără să scoată un cuvânt. Poliţistul satului tot ţipa în spatele lui :

"Măi băiete, nu face asta că ai să regreţi! Gândeşte-te la familie, la copii! Ai o fetiţă abia născută, nu o lăsa pe drumuri, bagă-ţi minţile în cap!"

George Procopoaie nu vroia să audă nimic. Se adunase tot mai multă lume. Nea Costache tot încerca să se apropie de el, să îl ia cu binişorul, dar degeaba. Ameninţa că se aruncă cu bolovanul în braţe.

"Uite măi omule că ţi-a venit şi soţia! (I-a ţipat un nene de la marginea drumului.) Uite în ce hal ai adus femeia, că are ochii roşii. De ce nu vrei tu să fii băiat bun?"

Încă două secunde şi George Procopoaie apucă bolovanul şi dă să spună ceva. Tace. Trage iar aer în piept. Priveşte încurcat.

Din fundul sălii se aude :

- Text!

George tresare cu bolovanul de carton în mână. Lasă jos butaforia şi încearcă iar. Se aude iar din spate.

- Text! Text!

- V-am iubit pe toţi...i se sopteste din primul rând.

Lumea în spate se agită. George ia din nou bolovanul în brate. Cu forţă

- V-am iubit pe toţi...

Si iar se blochează.

Din spate

- Text!

Umbra din spate se apropie.

- Măi Iuliana, ia da-mi mie textul ala!

Sufleoarea se ridică şi-i intinde regizorului textul.

- Asta e monologul de final, da?

George priveşte puţin pierdut de parcă ar şti textul dar îi scapă un pic. Actorii din spate se agită mai tare. Regizorul rupe pagina si inapoiază textul.

- Ne chinuim, bă! Gata! La final, e scena, si tu doar sari de pe scenă prin trapă şi atât. Nu mai spui nimic. Reluăm finalul, hai!

Poliţistul satului îşi ocupă locul în scenă (un actor mai bătrân al teatrului)

- Lasă bă, că nu toate personajele principale au text! Îţi trebuie experienţă! Ce acolo la institut faceati voi de-astea?

(George tace şi cei din jur râd încet)

Da lasă că ştii si tu cum e : ai scăpat de-o grijă; pe principiul ce se taie nu se fluieră.

(George tace şi cei din jur râd încet)

Regizorul din spate se apropie de rampă.

- Ia staţi aşa! Măi George, da ia ieşi tu puţin din scenă să văd cum arată fără tine, că mi-a venit o idee...

Serviti, va rog

2010-07-29T01:03:00.008+03:00

Simplitatea unei clipe, un moment atat de scurt si atat de fragil, incat iti este frica sa nu-l strangi prea tare in gand ca poate muri oricand sufocat. Zilele de soc. Copilaria pe care ai imprastiat-o prin maini de bunici, parcuri si balti pline cu apa de ploaie si frunze galbene. Urmaritul unui fluture speriat, spaima unui bondar gras. Zilele de domnie, orele in care esti imparat peste tot praful de afara. Si toti anii care s-au prelins parca fara sa se intample nimic, doar ca in urma ta, au murit, s-au mutat, s-au schimbat, au disparut, au divortat, s-au ingrasat, au nascut, au fugit, si-au pus ochelari, au renuntat la viata, sau pur si simplu au fost inlocuiti de altii si nimeni nu mai stie nimic de ei nimic. Zilele de Bob Dylan, cand asculti “I want you” la un walkman vechi. La o casca stai tu, la alta casca sta mama ta si mergeti spre o statiune oarecare, iar trenul parca nu vrea sa tina cu voi. Orele de lapte cu dulceata, dimineata - cand tu motai langa aragaz. Incerci sa te incalzesti de tot frigul care te-a cuprins dupa ce-ai iesit din plapuma si bunica iti pregateste masa. Traversezi clasele primare si (poate) traversezi cam cei mai frumosi ani din viata. Prajiturile facute in casa. Sarbatorile si surplusul de mirodenii asezate doar pe bucata ta de carne. Vanzatoarele de la buticurile din imprejurimi care te cunosteau si-ti spuneau pe nume cand le cereai o guma Turbo. Cand ii speriai pe toti pentru ca toboganul era prea mare, pentru ca masinile circulau prea aproape de trotuar sau prea mult in parcare. Toate culorile care s-au schimbat, toti ochii care nu mai pot privi la fel. Rolul de copil si la 40 de ani, rolul de matur si la 9 ani; primul sarut, prima strangere de mana. Si dupa un timp, poate ca tragi linie, scoti tot banalul din viata si poate ca primul lucru care te izbeste in fata este : “mama, cat teatru!”

Urgent!!! Am nevoie de mine!!!

2010-07-06T03:05:00.006+03:00

Alergam cu ochii inchişi. Simţeam cum muşchii se încordează să nu alunece de pe oase şi mai simţeam cum oasele se trăgeau între ele să nu se despice. Era o luptă perpetuu activă. Alergam fără să mă mai gândesc la nimic. Mintea mea era goală, liberă, fără nici o urmă de îndoială sau regret. Alergam cu viteză. Străzile se transformau în râuri şi oamenii în copaci. Oraşul devenea o junglă, o lume de mangrove cu cer roşu, iar câinii de pe maidan, mă pândeau cu ochi de tigru. Primul obstacol care mi-a ieşit în cale a fost un nisip mişcător pe numele lui de botez : Nea Grigore. Era nisip de portar. Nisipul ăsta te înghite numai dacă nu recunoşti despre el că te poate înghiţi. Ce-i drept era mic, cocârjat şi fără chef. Aparenţele înşeală. În deşert, dacă vrei să treci de el, atunci el e şefu. Cu un salt puternic l-am fentat (şi doamne ce mi-ar mai fi plăcut să-l sec de existenţă (!) - că nu merita să aibe... Dar am mers mai departe lăsând în urmă doar un gând urât mirositor). Prin savană era să mă muşte râsul. După cum ştiţi, e contagios. Dacă mă apuca râsul, riscam să fiu alungat din întreaga împărăţie. (Ce să-i faci, unii sunt bătuţi în cap şi pentru că sistemul îi acceptă trebuie să-i accepti şi tu la rândul tău, pentru a putea intra în sistem. Am învăţat mai târziu că treaba asta se cheamă compromis. Sub, am notat : “bun de evitat”) După cum spuneam, riscam să fiu alungat dacă râdeam. Aşa că m-am întors cu spatele la perete şi mi-am muşcat buza. “Hai că sunt penibil!” îmi tot trecea prin cap. Şi am râs. (Mai întâi de mine apoi de ei. Am încercat să explic acest aspect dar nu a fost cu putinţă – nimeni nu asculta) Au început atunci să mă fugărească tot felul de prădători cu feţe lungi de bizoni. La un moment dat mă fugărea şi un pui de elefant. (ăla, săracu cred că greşise drumul...) Când în cele din urmă am scăpat (şi am scăpat pentru că am ajuns înaintea lor la cabană), iar seara am stat şi mi-am scris în agendă frunză după frunză toate lucrurile învăţate până când am umplut-o. Am continuat să alerg. Eram mult mai precaut acum, mai bine aprovizionat şi cu o experienţă care dacă se putea, erau tot felul de liane care mi-ar fi şterpelit-o. Păşeam cu grijă de mamifer pe iarbă. Am întâlnit într-o zi un vânzător de tăvi. Spunea că dacă vreau, mă plăteşte să-i duc tava. Nu conta dacă eram alb, negru, galben sau roşu aşa cum nu conta dacă eram înalt, slab, pitic sau gras. Mi se părea putred. L-am întrebat atunci de ce nu-i pasă de cel care duce tava, iar omul mi-a răspuns calm : “pentru că e mai importantă tava”. L-am privit în ochii ăia mici şi i-am spus că nu vreau să-i duc tava (deşi nu mai mâncasem de 2 două zile). S-a mirat şi până să apuce să îmi spună ceva, eu deja alergam de mult. Am reuşit să ies din junglă şi m-am odihnit un pic. Mă gândeam că am traversat munţii, pădurile, stepa, jungla şi nu ştiam ce urma. Alergam cu ochii închişi. Simţeam cum muşchii se încordează să nu alunece de pe oase şi mai simţeam cum oasele se trăgeau între ele să nu se despice. Era o luptă perpetuu activă. Alergam fără să mă mai gândesc la nimic. Mintea mea era goală, liberă, fără nici o urmă de îndoială sau regret. Alergam cu viteză. Şi după un timp a apărut un drum. Încă avea nisip şi praf pe el, dar putea fi văzut cu ochiul liber. Ăsta era un lucru bun. Am început să îl urmez. Şi atunci, încet, casele şi oamenii au reînceput să apară. Am întâlnit chiar câteva persoane care mi-au făcut o ofertă de viaţă bună. Spuneau că ei îmi fac o fotografie pe care o împart la toţi oamenii iar eu învăţ un text ca papagalul să îl spun în faţa mulţimii şi gata. În fiecare vineri de la 9 seara, după ştiri. În partea dreaptă mai erau unii care spuneau că ei trag la jug pe cont propriu şi că la urmă poţi să ajungi în cărţi sau....nu. Am ales să trag la jug. (Mi se părea mai cinstit). Şi aşa am depăşit încă un obstacol. După un timp, am simţit că nu mai pot să trag, că ceva mă ţine. În spatele meu începea să se lungească prinsă de mine o coadă groasă de păr şi carne. Sincer vă spun că m-am speriat. Semăna cu un soi de coadă de bou. (Şi tocmai acum când eram pe un drum şi oamenii începeau din nou să arate aproape normal!!!). De frică am început să alerg unde am văzut cu ochii. De fapt nu prea vedeam că era noapte, dar am tot alergat. Bezmetic. Şi am tot fugit, speriat că o iau de la capăt, până când m-am lovit de un zid. Cel puţin asta credeam că e. De văzut nu se vedea nimic dar îl simţeam. Rece şi de piatră. Am aşteptat până dimineaţa dar nimic nu se schimbase. În faţa mea era o potecă subţire dar nu puteam păşi pe ea. Atunci zidul a devenit opac, astupând poteca şi spuse “chiar vrei să o apuci pe alt drum?” Întrebarea parcă mi-a făcut o gaură în cap. “Nici măcar nu am avut timp să îmi dau seama că sunt pe alt drum” i-am răspuns. Şi am adăugat : “nu, nu vreau să schimb drumul, vreau numai să nu devin bou”. Şi zidul a dispărut. În faţa mea a reapărut poteca pe care acum o puteam observa bine. Avea altă culoare la frunze şi în depărtare se vedea savana. Să merg pe potecă însemna să o iau de la zero. În acel moment m-am hotărât să mă întorc la jug. După nici 2 paşi, în faţa mea şi-a făcut apariţia o oglindă. Am încercat să o ocolesc, dar pe oriunde mergeam ea sărea în faţa mea. Eram atât de nervos şi mă simţeam extrem de neputincios. Oglinda mi-a spus : “eu sunt tu. Cel mai mare obstacol al tău, cel mai puternic adversar. Dacă vrei să ajungi mai departe, trebuie să treci de mine, adică de tine.” În stânga, eram eu, gata să mă lupt cu mine, în dreapta era un drum nou. (Am ales lupta. Mi se părea mai cinstit.) Şi în clipa aceea întreg universul a început să arate aşa cum îl ştiam. Cu străzi murdare, cu şoferi nervoşi, cu metrou care nu vine, cu tot ce ştiţi şi voi. De atunci mă tot lupt cu mine. E drept într-o zi, pentru o secundă m-am oprit şi am spus “gata”! În clipa aceea totul a redevenit savană şi junglă şi nisip. M-am speriat şi am repornit lupta. (Nu de-alta dar întârziam la repetiţii) P.S. Sunt la runda 549890. Şi încă dau în el...ăăăă...adică în mine..pfff...

inca un rol si gata.

2010-07-01T02:47:00.007+03:00

Ca in fiecare dimineata, a plecat de acasa cu pasi mici si apasati. Vremea mult prea umeda il facea sa tuseasca si sa se intrebe daca nu cumva a uitat sa isi ia pastilele. (Sigur, chiar daca ar fi uitat tot nu s-ar fi intors din drum.) Socotea – uneori cu glas – fiecare gest de cand se dadea jos din pat si pana in momentul in care parasea locuinta sa vada daca nu cumva se afla ascunsa pe undeva miscarea mainii dusa la gura cu ceva mic si alb intre degete. Cand gasea chiar si un pic de apa bauta se mai linistea si doua riduri adanci ii dispareau de pe frunte. In fiecare zi mergea pe jos. Spunea ca “doar asa se poate simti adevaratul puls al lumii in care se traieste”. In masina prea esti rupt de tot, iar in autobus prea nu are nimeni chef de nimic. “Iar oamenii nu sunt cu adevarat asa!” E drept ca in ultimii ani, a incetat sa mai mearga alert, cu pasi mari, asa cum facea odata. Acum, dupa cateva sute de metri se opreste si se preface ca priveste vitrina unui magazin in timp ce isi regleaza cu greu respiratia. Din cand in cand il mai saluta cate cineva pe strada si el raspunde politicos cu gesturi generoase. Ar vrea sa rada mai mult asa cum facea si inainte dar acum orice surplus ii provoaca dureri de cap. S-a lasat de fumat. Adevarul e ca nici nu simte lipsa tutunului. I-ar placea in schimb sa mai bea o cafea dar stie ca o astfel de bautura ii provoaca un tremurici insuportabil in maini si atunci spune “pas”. Uneori se gandeste la vremea in care a fost print, politist, capitan de nava, locotenent, scriitor, avocat, si cate n-a mai fost (!)… Are probleme cu sinuzita (ca in teatru e mereu curent) si cu stomacul (ca niciodata nu a mancat regulat) si ii e frica sa nu afle Rozi (cum o alinta el, ca de fapt o cheama Ramona), fiica-sa. Daca afla, nu o sa il mai lase sa joace. (Desi, de mult timp se gandeste sa se retraga, doar ca ceva parca nu il lasa). Cand ajunge la teatru, se opreste si priveste scena care acum i se pare mare. “Asta e semn de batranete” se gandeste. Inainte simtea ca umple sala doar cu rasuflarea. “Oare cate vieti mai am in mine?” Pana acum a numarat 73. “Hm, un Firs cu varsta egalata in roluri” Deasupra scarilor de la intrarea in teatru, afisul spectacolului de asta seara. “Ia uite ce urat e afara si fetele astea 3 vor sa plece de acasa…”

Teatru Acum a implinit 1 an. Retrospectiva.

2010-06-29T04:46:00.007+03:00

Uite ca am facut si 1 an. Avem cateva articole la arhiva, 2-3 momente importante prin care am trecut impreuna, un premiu castigat si continuam sa povestim despre teatru. Multumim echipelor de la regizorcautpiesa.ro , studentie.ro, roteatru.socialgo.com, Critica de amator (letapopescu.wordpress.com) si Radio Whisper (radiowhisper.com) pentru ca ne-au citit, promovat si/sau publicat articolele. Facem o plecaciune si in fata tuturor celor care se gasesc acum pe pagina “Sustine” a site-ului. Inca mai stalcim cuvantul multumesc datorita varstei, dar il folosim des – acum si pentru e-mail-urile si mesajele de la voi. Cadoul de 1 an este noua pagina : Pataikin si Totolina. Acolo vor fi transferate toate fragmentele din poveste (care pana acum au aparut pe pagina principala) si tot acolo povestea va continua. Am mai primit cadou o felicitare digitala de la Trilulilu (trilulilu.ro) si (recent) propunerea unei eventuale colaborari cu Radio Whisper (dar despre acest subiect nu mai soptesc nimic:). Ne bucuram ca suntem tot aici si continuam sa cautam un teatru mai bun. Asa cum am facut si pana acum, vom incerca sa raspundem intrebarilor dvs legate de teatru si/sau sa rezolvam eventualele probleme care apar pe drum. Cred ca e de inteles : ne mai vedeti mergand uneori in patru labe, desi aproape ca ne tinem echilibrul in picioare. Dar pentru eventualele cazaturi care au mai avut loc prin sala de teatru, ne prezentam scuzele. Si ne pare rau ca am mai intarziat prin culise cu un raspuns sau o explicatie (etc.) care trebuiau sa vina mai rapid, dar ne-am mai ratacit si noi. La un anisor, totul ti se pare minunat si nou. Unde mai pui ca am vrut sa tragem cu ochiul la fiecare eveniment. Cate ceva tot am reusit sa aducem acasa : un pic de FNT, o bucata de Gala Hop, am descoperit ca e bine sa “Plede(zi) pentru tineri”, am mai vizitat cateva competitii teatrale, am vorbit despre o serie de intalniri cinematografice, am dat si nas in nas cu UNITER-ul iar colac peste pupaza am marcat in scris si o serie de evenimente importante gratie colaboratorilor teatruacum. Atasam acum link-ul care va trimite la primul articol Teatru Acum : Nimeni nu tipa pe strada (...) Pentru reclamatii, sugestii, pareri, obiectii, etc., lasati un comentariu. Sau ne puteti trimite un e-mail la teatruacum@yahoo.com In continuare ne gasiti pe Facebook si Trilulilu. Va multumim, Echipa Teatru Acum P.S. : Hm, ce era sa uit! La multi ani Teatru Acum!

De ce se inchid stagiunile vara?

2010-06-19T11:18:00.018+03:00

Vara e un anotimp in care spiritual nu se ia vacanta. Contrar lucrurilor pe care le-au înţeles unii, hrana spiritului nu o constituie îngheţata pe băţ sau mersul la padure; nu e "ceva" sinonim cu mizeria pe care o lăsăm în urmă şi nu seamănă cu etalarea frustrărilor adunate în timp.

În fine. Mă gândeam că ar fi bine şi frumos să existe de pildă măcar în oraşele turistice, importante, stagiuni teatrale de vară. Zilele trecute sunam la Tulcea pentru ceva informaţii despre proaspătul teatru “Jean Bart” şi cei “abilitaţi” îmi spuneau că actorii fug de rup pământul în vacanţa de trei luni. De la Constanţa aflu că la Teatrul Naţional de Operă şi Balet “Oleg Danovski” lumea e în şomaj tehnic pentru o perioadă de timp nedefinită. (Nu ştiam că şi în cultură există şomaj tehnic, dar iată că totul e posibil.) În Constanţa mai vin încă străini (puţini ce-i drept) obişnuiţi să meargă la teatru, la operă în aer liber, s.a.m.d.. Aşa e la ei chiar şi vara! Dar noi - uite - nu putem livra... Şi din păcate, cam aşa stă treaba prin toată ţara.

Avem însă o oază de fericire pentru voi! În Parcul Colţea din capitală, din mai până în octombrie, se întâmplă uneori să găsiţi concerte de muzică clasică în aer liber. Tot în timpul ăsta, şi la fel de rar, prin Herăstrău mai sunt spectacole de teatru. Dar trebuie să căutaţi cu grijă că...e vară.

contaminaţi de-amorul artei

2010-05-05T22:23:00.008+03:00

Un actor creşte greu. Aşa spunea Ştefan Iordache: “Şi pomul creşte greu, darămite un actor… Trebuie crescut cu grijă, cu roluri importante, cu experimente.” (fragment preluat dintr-un interviu cu Ştefan Iordache publicat pe teatruacum şi în Revista de Cultură „Axis Libri”) Bun. Şi atunci cum Dumnezeu de apar atâţia “actori”, câtă frunză şi iarbă într-un timp atât de scurt? Spun asta în condiţiile în care, una la mână, actorul creşte greu şi a doua la mână, societatea românească nu poate înghiţi nici pe departe atâţia artişti câţi scot şcolile de teatru într-un an.

Directorul Teatrului Naţional I.L.Caragiale, Bucureşti, actorul Ion Caramitru spune că este dezamăgit despre şcoala romănească de teatru, în acest moment, pentru că la noi se probează foarte bine zicala “chelului tichie de mărgăritar îi trebuie!” „Am o părere foarte proastă despre şcoala românească de teatru. Păcat că şcoala a decăzut enorm, artişti importanţi care ar trebui să predea nu se duc să facă acest lucru, îi blochează această, aş spune stupizenie, acele doctorate din învăţământul superior artistic, lucru care face ca artiştii mari care nu au nevoie de doctorate, garanţia valorii lor fiind opera pe care au creat-o, să nu poată accede la catedră. E şi o chestiune de principiu. Un artist mare e un profesor, e un profesor fară să aibă nevoie de doctorate, masterate şi nu pentru că neapărat în România lucrurile aşa se întâmplă ci pentru că nu se întâmplă nicăieri în lume. Duceţi-vă în America şi veţi vedea cum e la universităţile mari. Iată, Andrei Şerban e profesor la Columbia University. Nici Liviu Ciulei nu are doctorat şi a fost profesor la Columbia University, nici Şerban nu are doctorat şi e profesor la cea mai importantă universitate din lume, Columbia University. Eu nu înţeleg de ce se întâmplă asta la noi?”(fragment dintr-un interviu cu Ion Caramitru preluat din Revista de Cultură „Axis Libri”)

Există fără doar şi poate problema „moşitului” facultăţilor de tip vocaţional; fenomen care se petrece mai ales în oraşe fără tradiţia învăţământului de artă. Şi toate astea numai pentru că unii vor titlu de profesor şi evident, bani. Partea proastă e că studenţii de multe ori nu au cu cine să facă orele din programă!!! În acest caz, cei care termină totuşi o facultate de artă în asemenea condiţii, nu prea au altă opţiune şi după un timp se văd nevoiţi să se reprofileze. Evident, există şi riscul ca unii dintre ei să se rateze. Cei care termină facultăţi recunoscute şi cu tradiţie trebuie să ştie că se vor lovi de sistemul mafia-pile-relaţii, chiar dacă au talent şi forţă. La scurt timp după absolvire vor fi chiar nevoiţi să facă slalom printre mulţii pseudoartişti scoşi peste noapte de Dumnezeu ştie de unde şi de către cine. Dar dacă îţi este scris să fii artist, atunci lucrul ăsta cu siguranţă că se va întâmpla. Baftă sau mai bine merde cum se spune la teatru!!!

coşmarul

2009-12-13T16:33:00.010+02:00

Aveam repetiţii de dimineaţă. M-am grăbit să mă spăl şi să cobor în scenă. Trebuia să fiu cel puţin la fără un sfert gata de muncă. Pe vremea aia stăteam în teatru. Locuiam într-o cabină mai mare care avea şi o mică baie în partea stângă. Nu era mare lucru, dar pentru mine era suficient. Mă bucuram de modul în care s-au aşezat toate în jurul meu. Lucram la un proiect frumos şi echipa de actori era fantastic distribuită iar regizorul – deşi tânăr – ţinea totul în frâu foarte bine şi avea idei excelente. Trebuia să fim gata în două luni de zile cu un spectacol care mi se părea infernal de greu, cu un decor foarte simplu, fără nimic cosmetizat. Nu se masca nimic şi nu se căutau imagini care „să dea bine la public”. Se spunea pur şi simplu o poveste, foarte curat, cu un consum gigantic de emoţie. Am fost gata să cobor în scenă în mai puţin de 15 minute. Am luat textul piesei şi cheile cu mine, am încuiat repede uşa şi când m-am întors cu spatele la yală, am rămas câteva secunde blocat. Peretele avea altă culoare şi tavanul – deşi renovat – era scorojit. Am coborât încet treptele. A trecut pe lângă mine o doamnă în halat gri pe care nu o mai văzusem niciodată în viaţa mea. Părea a fi de la atelierele de croitorie. Am ajuns în culise. Un maşinist s-a împiedicat de mine în întuneric şi mi-a zis în treacăt ceva urât. Clar nu era domnul Paul care lucrase cu noi până ieri cel puţin. Păşesc în cele din urmă în scenă pe la curte. Mult mai mare, mult mai adâncă şi cu mult mai multe locuri. Parcă era TNB-ul. Mare de tot şi cu mulţi oameni mici în el. Un nene în cămaşă albă a început să zbiere din toţi bojocii şi când m-a văzut a venit spre mine cu gândul să mă plesnească. M-am chircit brusc, din instinct, ca să mă apăr de lovitură. Chiar în acel moment, am deschis ochii şi m-am trezit cu totul. Un coleg de scenă trăgea de mine de vreo două minute să mă trezesc din somn. L-am privit o clipă; mi-am amintit că e vineri şi că trebuia să ajungem la ziua cuiva.
- Mamă, frate, ce coşmar am avut! Am visat că jucăm la TNB! i-am spus.
- Bunăăăă! şi a început să râdă cu poftă.

La vita e bella adică vaca e frumoasă!

2009-12-12T02:16:00.010+02:00

Circulă prin intermediul poştei electronice adică e-mail, ce vrei şi ce nu vrei. Se trimit drame, comedii, tragedii şi tot ce-ţi pofteşte inima. Poţi să scrii scenarii după mesajele din Inbox. Bunăoară, zilele acestea circula un mesaj prin care se făcea informare asupra categoriilor de pălmaşi sau făcători de nimic care au mai rămas în ţară. Au mai rămas în ţară, conform autorului misivei, Florin Popescu, căruia îi mulţumesc pentru mesajul care m-a făcut să zâmbesc, următoarele "personaje" cu ajutorul cărora poţi face lejer o producţie cinematografică de „Romscar” sau măcar o piesă proastă care să coste jdemii de Roni: 1-Zugravul – ăsta, conform mesajului din Inbox, ţine permanent o ţigară în colţul gurii şi chef de muncă în colţul îndepărtat al vieţii iar peretele pe care se face că-l mâzgăleşte o zi-ntreagă nici măcar nu poate fugi. Mail-ul spune că acum 30 de mii de ani zugravul ar fi fost ucis pe loc după primul cerb desenat strâmb în peşteră la Lascaux. 2. Baba urbană- asta îşi urăşte în ordine nora, vecina, vecinul, administratorul, cartierul, oraşul. Baba urbană bănuieşte că totul în jurul ei este făcut s-o fure: administratorul de bloc, aia de la gaze, străinul care a intrat în hol şi se uită la cutiile de poştă. Destinul babei e să moară, ea acceptă asta şi nu se mai ocupă cu absolut nimic. La noi lipsesc cu desăvârşire babele din America care fac voluntariat la ONG-uri, sau alea din Franţa care merg la mitinguri, când nu citesc literatură de stânga. Babele noastre doar votează, mănâncă mult, bârfesc pe toată lumea şi circulă gratis cu RATB!! 3. Şoferul manelist- ştie despre tine că eşti prost. Ştie că el e deştept. E cel mai relaxat dintre românii din ţară. El ştie răspunsul la întrebarea de ce au apărut palmieri în Constanţa sau Galaţi mai nou şi mai ştiu eu unde: pentru că maimuţele erau deja acolo şi nici n-aveau duşmani naturali. 4. Inginerul-revoluţia l-a prins la planşeta desenând clădiri urâte cu speranţa că într-o zi va fi lăsat să fie genial. Când a fost lasat a continuat să fie el însuşi cu program clar: dimineaţa la 8.00 la servici, 17.00 acasă, 20.00 la a doua sticlă de vin. Se mişcă greu şi e deprimat. 5. Bogatul- bogaţii nu plâng, nu au de ce şi nu au când; nu le-a adus aminte secretara. Cei mai mulţi nu ştiu că sunt bogaţi pentru că nu se masoară în raport cu tine ci cu alţi bogaţi. Psihologii plătiţi cu 200 euro/oră nu pot rezolva însă situaţia: sunt bogaţi cu Mercedes care suferă că nu au Bugatti!! (Domnule Florin Popescu iată cum facem reclamă "mamuţilor".) 6. Băiatul de club- e fiul bogătanului de mai sus.. Ziua de muncă e noaptea, spaima lui e moartea de plictiseală. Ideile sunt simple: moşule, du-te tu la şcoală dacă n-ai bani de distracţie! Toţi ăştia au rămas în ţară. Din marfa asta trebuie să facem o naţiune.Eu aş vrea să văd un spectacol cu toţi ăştia rămaşi la vatră, dacă şi Florin Popescu e de acord. La orice show care se respectă trebuie să avem staff-ul de rigoare: -producătorul ar fi omul cu banii adică bogătanul -regizorul ar fi ăl de ziua o face noapte adică băiatul de club -light designerul ar fi inginerul că tot nu a avut ocazia să fie genial -scenograful ar fi în toată splendoarea lui zugravul lu’peşte Personajele care ne-ar putea scoate la lumină ar fi: baba urbană şi şoferul manelist! Publicul se-nţelege că suntem noi toţi. Producţie naţională! Ce teatre, ce scene, ce actori, ce regizori, ce texte, ce Shakespeare, ce Moliere, ce Linch, ce Spielberg, ce Woody Allen?! Păi nu suntem tari!?

eroii copilăriei

2009-12-06T23:43:00.015+02:00

- Nu-mi place la oamenii mari că se joacă de-a cine plăteşte factura şi vreau divorţ. Ăştia nu mai sunt eroi, ăştia sunt doar unii care pot cel mult să apară la ştiri! Ce e distractiv în asta? (Nicuşor, 7 ani)

A venit şi iarna. Se termină anu’...ce să-i faci? Iar nu a putut să te aştepte pe tine, ăla care ţipi la administrator să te mai aştepte cu întreţinerea că nu ai bani de brad în casă şi e păcat de Dumnezeu. La fel cum nici el (anul) nu aşteaptă, nici eroii nu au prea multă răbdare. Mulţi mor. Alţii rămân o amintire şi foarte puţini încă mai aleargă în tine precum o gâză nebună în căutarea becului care aseară lumina atât de frumos, acel mic bec de pe scara blocului unde se iubeau doi ţânţari înfriguraţi. Eroii noştri, din viaţa fiecăruia, străbat aceleaşi drumuri fără să (se) învechească. Doar că uneori, pe rând, din fiecare în parte, mai se transformă, mai se pleacă... Se întâmplă să plece fără să spună nimic, fără preaviz, fără un semn de regret. Pur şi simplu se evaporă. Nu primeşti nimic la schimb. Nici măcar nu te anunţă că ai crescut. E doar un spaţiu vid pe care îl simţi şi atât. Eşti un prinţ şi eşti o prinţesă; eşti un conte, un vrăjitor stăpân peste celelalte animale de pluş, eşti un conductor de locomotivă şi eşti o doamnă doctor pentru păpuşa blondă cu ochi mici cauciucaţi. Tu eşti cel care devine soldat şi răstoarnă dormitorul la prânz într-o baie de praf şi tot tu eşti cel care face întreceri bine organizate cu maşini în miniatură transformând modelul covorului în tot soiul de piste periculoase din care scapă cine poate. Când ţipi la soare în miezul zilei că eu sunt mama şi tu eşti tata, că eu am scăpat turma şi că tu ai spart oala, că flori sau filme că eu sunt fete şi tu băieţi, te strigă la masă, te strigă să duci gunoiul sau pur şi simplu te strigă. Lupta cu bradu’ – brad care de fapt a fost tăiat (de tata) şi transformat în sabie. Tu eşti cavalerul, gladiatorul şi luptătorul. Ai limba ta şi duşmanii tăi chiar dacă fiecare, pe rând, câştigă cel puţin o dată. Sigur, există şi cazuri în care unii nu pot accepta ideea de a pierde şi atunci (din greşeală) te zgârie pe mână şi ţipă victorioşi aruncând cu zăpadă. (Se cheamă că unii chiar de mici sunt trăirişti). Trasul de sanie – un fel de Formula1 cu pistă prin curtea şcolii (acum închisă până în ianuarie; scoala vreau să spun). Şi tu, cel mai inventiv actor de pe planetă, transformi sania în autobusul de servici care face ture pe tot terenul de fotbal, cu staţie la colţ şi la banca roşie cu fete. Eroii copilăriei nu au fost niciodată Moş Nicolae sau Zâna Măseluţă. Nici măcar Moş Crăciun sau Hercule nu au fost. Eroi nu au fost tata sau mama, nici unchiul şi nici fratele. Nu au fost eroi nici Hansel şi Gretel, nici Scufiţa Roşie sau Cenuşăreasa. Când pleacă sau mor, când dispar cu totul şi chiar deodată, nu dispar D’Artagnan sau Fred Flintstone. Nu! De fapt, suntem noi. Noi suntem eroii, noi murim fără să ne dăm seama. Aşa...stupid şi fără nici o urmă de remuşcare. Noi suntem cei care într-o zi ne plictisim de joacă şi nu mai vrem să fim eroi. Nu mai vrem şi pace. Poate că obosim (la urma urmei e greu să fii erou!), sau poate că uităm de ce şi pentru cine. Poate că uităm. Aceşti titani ai copilăriei, aceste magnifice personaje, aceşti actori din faţa blocului dispar totuşi de cele mai multe ori iarna. Atunci află ei că Moş Crăciun nu există... Nu o fi el adevăratul erou, dar el trebuie să fie. Este important. Şi la urma urmei, e o singură zi în an, aşa că aveţi şi voi grijă...

DE MOŞ NICOLAE

2009-12-06T16:05:00.019+02:00

Ghete Din piele lăcuită care merg doar pe cărări bătătorite, din vinilin care nu au aspiraţii prea înalte, din piele ecologică care au verdele în sânge, din pânză căci s-au născut flower-power şi rămân aşa, ghete noi, ghete vechi, mai mici, mai mari, înalte, trei-sferturi, până la gleznă, ghete celebre şi urâte, ghete celebre şi frumoase, ghete luate din Obor, ghete luate de la Milano, ghete cu crampoane, ghete luate de la marii designeri ai lumii pe sume care ar putea hrăni copiii din Ghana si Botswana la un loc, ghete scâlciate, purtate din tată-n fiu, ghete din piele de şarpe, de crocodil, ghetre, ghete din piele de maimuţă, de papagal, de vacă, de porc, de bou, de ce vreţi voi. Ghete roz, albastre, galbene, negre, roşii, maronii, gri, bej, grej, cyclamen, bordeaux, bleu-vert, havane, petrol, albastru de China şi ce culori mai aveţi voi în cap. Toată omenirea şi-a pus ghetele sau ghetuţele la uşă şi le-a curăţat chiar dacă mulţi au călcat în străchini în ultimii o sută de ani. În noaptea dinspre Sfântul Nicolae planeta doarme iepureşte, cu gândul la dimineaţa care va aduce cadoul mult visat sau după caz şi tradiţie, nuiaua moşului. Oricât de mare sau mic ai avea piciorul, se gasesc şi ghete mărimea ta cărora o dată pe an să le dai lustru. Încape în ghete un Hamlet, dar o Maria Stuart, dar un Crăcănel, dar un Pampon, dar o Virginia Wolf, dar poate un Falstaff şi un Lomov, sau un Richard, sau un Romeo, sau o Julietă, sau un Oblomov şi un Lear şi o Ofelie, sau un Tarelkin, sau un Pantalone, sau un Miroiu sau o Mona, sau o Zoe şi un Tipătescu dar mai cu seamă un Caţavencu? “Eu cu cine votez, stimabile?” Zoe, fii bărbată!!!! Pune-ţi botina fină la uşă, cea cu spiţ, pe care ai folosit-o de multe ori în scopuri de tine ştiute şi aşteaptă să vezi ce primeşti. Sigur dacă ai fost cuminte anul ăsta te vei încălţa cu ghetele norocoase. Rămâne doar să crezi în moşul.

spectacolul lumii

2009-12-03T00:14:00.009+02:00

Dacă ieşi pe stradă într-o zi în care soarele străluceşte să ai curajul să mergi mult pe jos şi vei observi fiecare fărâmă de viaţă care te înconjoară. Ai să vezi că mai sunt încă îndrăgostiţi care se ţin de mână şi îşi dăruiesc flori.

Mai există copii în parcuri care se joacă şi construiesc poveşti minunate, copii care ştiu - atunci când îşi privesc părinţii în ochi - că nimic şi nimeni nu poate să le facă nici un rău. Mai sunt încă perechi de bătrânei care se iubesc ca-n prima zi; îi recunoşti după cum se ţin de mână şi au grijă unul de altul din priviri.

În pieţe, se mai găsesc precupeţi care nu-ţi pun în coş legume şi fructe stricate doar de dragul de a face ei bani. Mai sunt oameni care te întreabă dacă te pot ajuta cu ceva atunci când eşti la pământ, şi mai sunt medici care salvează vieţi fără să se gândească la viaţa lor.

Încă există artişti care militează pentru viaţa altora în cele mai întunecate colţuri ale planetei; mai sunt tineri frumoşi, manieraţi şi deştepţi sau bărbaţi galanţi şi femei cu zâmbetul pe buze. Mai avem vânzătoare amabile care te lasă să încerci zeci de bluze chiar dacă nu cumperi nici una, sau şefi care nu te forţează să stai peste program.

Dacă ai ocazia să vezi toate acestea îţi vei da seama că planeta nu se opreşte pentru nimic în lume iar certurile noastre, angoasele noastre, crizele sau supărările, agitaţia şi mârlănia noastră, nu vor face decât să strice pentru un timp echilibrul şi aşa fragil.

Peste toate acestea vin şi vă spun că dacă în ziua aceea în care aţi văzut acest spectacolul al lumii, ajungeţi seara într-o sală de teatru în care artiştii se transformă din oamenii obişnuiţi pe care poate i-aţi întâlnit pe stradă, în personajele din cărţi, atunci a doua zi cred că vă va fi jenă (măcar pentru câteva clipe) să mai fiţi răi, trişti, ranchiunoşi, morocănoşi, cârcotaşi, nemulţumiţi şi toate celelalte...

viaţă de star

2009-11-29T22:36:00.016+02:00

A fost odată ca niciodată...

Picanteriile care apar în tabloide despre marii artişti ai lumii, fac de multe ori chiar deliciul personajelor în cauza (excepţie făcând situaţiile în care aberaţiile scrise în presa de scandal devin motiv de proces). Când ajungi în top uiţi de multe ori de unde ai plecat şi atunci, la interviurile pe care le acorzi, încerci să treci elegant mai departe dacă ţi se adresează întrebări incomode.

Se spune despre Al Pacino, omul care a făcut atâtea roluri de referinţă în teatru şi film, că atunci când vine vorba despre magie neagră şi altele din categoria Noaptea Valpurgiei, Pacino răspunde în doi peri. Lumea vorbeşte că actorul ar fi fost atras în tinereţe de zona magiei negre şi chiar ar fi practicat voodoo. Răutăcioşii spun că şi-a vândut sufletul precum Faust al lui Goethe, în schimbul succesului veşnic. Acesta să fie oare motivul pentru care ne dorim să-i revedem filmele şi a şaptea oară?...

Un alt charistmatic star, Jack Nicholson, mărturiseşte că atunci când studiourile de animaţie Hanna-Barbera i-au apreciat talentul artistic şi i-au oferit un angajament în domeniu, Nicholson a refuzat chiar daca nu avea mulţi bani, pentru că işi dorea să facă ce iubea mai mult, actoria. A debutat ca actor într-o dramă cu buget redus, despre adolescenţi. Despre Nicholson se spune ca e actorul cu cele mai multe frângeri de inima la activ (contrar faptului că e un antierou clasic), şi că ar fi făcut sex cu 2000 de femei. Are şase copii cu cinci femei diferite iar el însuşi presupune că ar putea avea vreo 9000 de copii.

În fine, alt monstru sacru, Robert de Niro este caracterizat de discreţia pe care o manifestă atunci când vine vorba despre viaţa personală. În 1990 a interzis reporterului care l-a intervievat să-i adreseze întrebari despre politică, religie, familie şi despre interesul pe care-l manifestă pentru vinuri. În Los Angeles este poreclit de către şoferii de limuzine „No Dinero” şi a ajuns să fie atât de cunoscut pentru zgârcenia pe care o manifestă faţă de aceştia. Peste toate acestea, De Niro este un perfecţionist. Înainte de a începe filmările la un proiect nou, petrece o perioadă de timp în mediul din care personajul său face parte, absorbind astfel stilul respectiv de viaţă.

Daca n-ar fi, nu s-ar povesti...

Zonă calamitată?

2009-11-26T23:44:00.014+02:00

Există în lume unii indivizi care la un moment dat din viaţa lor aleg să “se facă” actori sau regizori, scenografi sau coregrafi şi se îndreaptă cu paşi siguri spre o zonă pe care anumiţi indivizi o numesc calamitată. Probabil că de cele mai multe ori cei din urmă se ghidează după principiul vulpii din fabulă, care “decretează” că strugurii sunt acri înainte de a-i gusta. Din moment ce unii nu ajung la fruct şi oricum să persevereze în efortul de a agăţa ciorchinele e mult prea greu şi riscant, probabil că a sta pe tuşă în poziţia cârcotaşului e cel mai sigur lucru ce poate fi făcut. Dacă primii aleg domeniul teatru ca modus vivendi, atunci ei nu se gândesc nici o clipă că visul lor ar putea să se destrame din cauza sistemului în care trăiesc.

După 20 de ani de aşa zisă libertate şi după învingerea cenzurii politice, în teatrul românesc acţionarul majoritar e tot statul. Există câteva teatre particulare dar şi aici trebuie făcută echilibristică pe sârmă astfel încat acestea să nu intre în colaps. Majoritatea teatrelor private trebuie să dezvolte şi activităţi gen cârciumă, sau “prietenii cu interes” pentru că nu putem vorbi încă despre o industrie a teatrului românesc independent.

În fiecare an există absolvenţi ai institutelor de teatru din ţară. Este clar că nu toţi vor ajunge să facă această meserie, dar toţi, măcar până la un punct, vor încerca. Iar ăsta este un lucru important. Câte şanse există, în acest moment, ca unul dintre zece actori foarte buni, să fie şi unul dintre cei care poate lucra într-un teatru, pe bază de contracte, deşi nu este cunoscut şi nu a apărut pe la Tv? De angajat nu se pune problema, pentru că teatrele sunt instituţii bugetare iar guvernul a blocat posturile. În plus mai există prejudecata că absolvenţii de teatru sunt din ce în ce mai slabi, motiv pentru care regizorii consacraţi îi ocolesc.

Umblă zvonul că unii directori de teatre finanţate de către stat, oferă tinerilor actori privilegiul colaborărilor în spectacole în care joacă mari nume. În general s-ar dori ca tinerii să nu aibă cumva pretenţii financiare pentru că asta nu e de “bon ton” şi că marele câştig e lucrul alături de actori importanţi. De acord, dar oamenii ăştia trebuie să aibă un trai cât de cât decent ca să-şi facă meseria asta în care e nevoie să ai grijă de corpul tău, de vocea şi memoria ta, s.a.m.d.. E precum un sport de performanţă. Există desigur posibilitatea contractelor de colaborare dar şi acestea limitate legislativ, pentru că teatrele trebuie să dea prioritate actorilor angajaţi.

Nu contează pentru nimeni dacă un tânăr actor este ales să colaboreze cu un teatru şi el vine şi lucrează mai serios decât angajaţii teatrului; nu contează chiar dacă se joacă cu sala plină. Suma pe care o va lua ca onorariu pentru munca depusă va fi infimă. În cazul teatrelor sau cluburilor particulare situaţia e la fel de vitregă. În cazurile fericite, plata e simbolică. Alteori, trupa de actori trebuie să deţină banii necesari pentru producţie şi nu numai. În cazul acesta, da, teatrul devine o zonă calamitată pentru actorul tânăr. Oricât de idealist ai fi trebuie să şi mănânci iar pierderea tinerilor înseamnă pensionarea teatrului românesc.

situaţia din ţară. fenomenul teatral

2009-11-19T03:05:00.014+02:00

În spatele acestui iz comic, se ascunde şi un pic de a....r
DESPRE SPECTACOLE :
-Cum merge piesa ta, are succes?
-Ar avea dacă directorul teatrului nu mi-ar pune beţe-n roate : o programează numai când sala e goală...
DESPRE ACTORI :
Regizorul este nemulţumit de actori :
R - Păi cum adică nu poţi să tai lemnul în scenă?
A1 - Păi ce eu sunt tâmplar? De unde să ştiu eu să repar, să sudez, să calc, să orice la urma urmei? Eu ştiu să joc. Eu sunt actor.
R - Şi tu de ce nu vrei fata părăsită din piesă? Va trebui să joci rolul unei fete nevinovate, care...
A2 -Nu pot, domnule regizor.
R -De ce?
A2 -Nu am pic de experienţă în acest sens!
DESPRE SPECTATORI :
-Nu sunt decât douăzeci de persoane în sala la spectacol. Am face poate mai bine să le dăm banii înapoi!
-Imposibil, sunt toţi cu invitaţii.
La cererea publicului, putem reveni asupra subiectului...

confesiunea unui spectator îndrăgostit

2009-11-17T00:42:00.012+02:00

;...Un spectator care credea că e îndrăgostit de actriţa aia. Dar el de fapt era îndrăgostit de acel personaj pe care actriţa l-a interpretat, iar acum, dacă a vazut-o jucând ceva ce nu i-a plăcut, a devenit un pic confuz... Pentru că niciodată nu ne îndrăgostim de actor ci numai de un anumit personaj pe care actorul l-a interpretat. Garantat. "azi nu am ce să vă spun voi toate care v-aţi hrănit cu sânge alb pentru mine. voi toate pe care mi le puneam pernă în gânduri umede, din care mă construiam formând una din multe şi mine, azi, mă sugrumă. îmi place privirea voastră. recunosc. v-am dorit pentru privire. (nu pentru ţâţe şi picioare cu vagin sau pentru cur şi buze cu mâini deştepte) – de fapt, eu pândeam să vă iasă din cornee acel zâmbet irisal acea privire pe care acum aş iubi-o mai mult ca pe voi. aş strânge-o in braţe, apoi în măsele - şi-aş strânge-o în mintea mea ca pe o mamă." P.S. Eu m-am îndrăgostit mai de mult de Sara Deever. Personajul era interpretat de Charlize Theron, în filmul Sweet November.

actorul bondaro-greiere

2009-11-14T21:14:00.011+02:00

Cred că aştepta ceva... Stătea acolo, în baie sub duş şi repeta. Îl făcea pe Hamlet.
- Îl am la degetu’ mic pă personaju' ăsta mă! Nimeni nu ştia de el, nimeni nu ştia ce actor mare este el. Şi el... Păi el nu putea spune cu exactitate ce anume ar fi vrut să vină, ce rol, ce promisiune... Aştepta cumva să intre cineva pe uşă şi să-i spună că simularea a decurs minunat, ce el este genial şi că în realitate cariera lui abia acum începe că nu trebuie să mai aştepte, să mai facă şuşe. Doar că nu mai venea odată cineva. Pentru că dacă ar veni.... Păi băi! Dacă ar fi venit... Abia atunci ar putea povesti tuturor cum a fost el înjurat, adulat, întrebat, aşteptat, cum i s-a cerut socoteală şi consum de energie şi cum a oferit de toate tuturor până când a rămas supt de oboseală. Dar nu venea nimeni. Cu toate astea el se îmbrăca cât putea de bine şi avea grijă să fie foarte delicat şi înfumurat. Când mergea la o repetiţie, stătea cu fularul la gură ca să nu inhaleze praf. Mai filma o scenă de sex şi dacă prietena se supăra, el îi explica
- Dar pisi, nu sunt eu, e personajul! (Până la urmă ce este un actor dacă nu e un om care trebuie să spună minciuni cu sinceritate!? Nu?! Doar că unii nu conştientizează când mint) Şi dacă nici pentru dvs. nu vine nimeni, înseamnă că suferiţi de acest periculos virus numit bondaro-greierită; virus de care foarte puţini scapă. (Mai ales în acest anotimp rece în care e criză de roluri, poveşti şi calitate) Atenţie şi grijă mărită! Numai bine!

ce-i aia teatru’?

2009-10-15T00:50:00.015+03:00

Am fost la Brăila la teatru împreună cu un prieten. Piesa s-a terminat târziu şi nu am mai prins maxi-taxi spre Galaţi. Am făcut autostopul şi ne-a luat o Dacie cu nişte oameni de la ţară. Unul din ei ne-a întrebat de ce facem autostopul şi unde am fost. Detaşaţi, am răspuns
- Păi n-am mai prins maxi spre Galaţi că am fost la teatru şi piesa s-a terminat târziu.
- Ce-i aia? Ce anume? Teatru. Ce e aia? a întrebat el.

Prietenul meu mai avea un pic şi plângea iar eu m-am chinuit să-i explic omului „ce-i aia teatru”. Nu cred c-a înteles... Partea mai proastă e că nici eu nu mai înţelegeam. Din acest motiv am rugat mai mulţi oameni să răspundă simplu, într-o propoziţie, la întrebarea „ ce e teatrul?”.

Bianca: Teatrul e cea mai gravă răceală pe care vrei să o ai. Ar mai putea fi şi o pereche de ochi cu gene lungi.
Narcisa: Teatrul e ca şi cum doamna asta la care stăm cu chirie ne-ar spune că ne lasă vila în grijă...e de cele mai multe ori imposibil, dar întotdeauna incredibil.
Agatha: Pentru mine teatrul e carne vie.
Nicoleta: Teatrul e balega unui ponei roz.
Alexandra (1): Teatrul e cântecul cocoşului de la 7 seara.
George: Teatrul pentru mine e ceva care îmi arată că oamenii nu sunt nişte păpuşi de plastic fără personalitate.

Gabriela: Teatrul e la fel de înspăimântător ca şi clovnii.
Mircea: Teatrul e - după fumat - următorul lucru care mă roade încet-încet, dar sigur!
Remus: Prefăcătorie, imitare a unui limbaj/gestică/mimică ce nu aparţine individului care joacă teatru; cameleonism.
Diana: Libertate!
Raul: Viaţă.
Liliana: O umbrelă în soare.
Simona: Nişte oameni care se joacă.
Dana: Teatrul e o instituţie de cultură care se ocupă cu punerea în scenă a operelor dramatice sau muzicale.

Septimiu: Teatrul e arta de a privi oamenii, oriunde s-ar afla.
Liviu: Teatrul e reflexia realităţii într-o oglindă deformată.
Silviu: Un tip de artă prin care omul îşi poate exprima creativitatea.
Alex (1): Un loc unde mi-aş dori să merg mai des.
Elisabeta: Spaţiu de joc îmbinat cu cultură.
Andrei: Fereastra către o altă realitate. Oferă expresie vizuală unor excursii metafizice.
Alexandra (2): Drogul care ne salvează sufletele.
Alina: Realitatea de azi şi viitorul de mâine pe o adunătură de scânduri sub un acoperiş.
Radu: Teatru e viaţă!
Alex (2): Teatrul nu este viaţa în miniatură, ci viaţa mărită enorm.

Marin: Teatru e bună seară! E savoare , încântare, extaz ...Sau poate nu ! Sigur e o cale către Dumnezeu - pentru cei cu inima deschisă.
Oana: Teatrul e rahat cu sclipici. Nu turcesc! Nici rahatu’, nici sclipiciu’.
Alex (3): Teatrul înseamnă legătura dintre oameni, înseamnă formarea unui univers paralel în care omul este în centrul universului. Delectare, catharsis... uite-te pe poetica lui Aristotel că îţi spune mai multe.
Corina: Teatrul e spuma unei sticle de bere deschisă în clanţa de la uşă. Agitată şi confuză, cu scopul precis de a curge.

Aceasta e prima parte a listei. Aşteptăm şi alte răspunsuri în comentarii. Privind cele de mai sus, stau şi mă gândesc ce şi-ar fi putut imagina ţăranul meu dacă îi răspundeam cu toate variantele. Doamne ajută şi fereşte! Serios, voi ce i-aţi spune unui om care nu a auzit în viaţa lui de teatru?

când ăl mic vrea la teatru...

2009-10-11T00:57:00.021+03:00

sau quand un petit s’intéresse au théâtre...

Am cunoscut-o acum 3 ani. Era mică, dolofană, “poznaşă” şi atentă la tot ce se vorbea. Crescută de bunici undeva prin munţii Moldovei, s-a mutat cu părinţii la Bruxelles după ce a terminat clasa a IVa. În vara în care nu s-a deslipit de mine, era o puştoaică de 12 ani care râdea chiar şi atunci când cădea în somn din patul meu suprapus. A stat cu mine şi cu prietenii mei câteva zile. Apoi a plecat înapoi în Belgia şi s-a apucat de teatru. De atunci n-am mai văzut-o.

Din curiozitate am rugat-o să-mi scrie despre ea şi mai cu seamă despre teatru. Habar nu aveam de unde pasiunea ei, mai ales că atunci când ne-am văzut eram neinteresată de puşti. Acum însă m-am întrebat ce poate gândi Diana, vară-mea, după 3 ani în care a căpătat un accent franţuzesc incredibil şi...a devenit frumoasă! Public această scrisoare cu sfială şi multe semne de întrebare.

" Dragă Leta,
Am multe sa-ţi povestesc şi nici nu ştiu de unde să încep. Vroiai să-ţi scriu despre teatru , cu teatru sau ceva de genul. Până acum câţiva ani , cuvântul «artă » nu exista în vocabularul meu; ce să mai vorbim de « teatru ». În afară de şcoala de doi bani de acasă şi de ieşirea de dumincă în public, la Sfânta Biserica , nimic nu era interesant. Nu-i poate vina mea că m-am născut la ţară, într-o famile de oameni materialişti unde subiectul de conversaţie era vaca şi laptele dumneaiei.

Norocul meu a fost totuşi că am ieşit de acolo şi am ajuns în Bruxelles. Am cunoscut o altă viaţă şi m-am emancipat ( mă uit în Dex să văd dacă e bun sau nu acest cuvânt). Am cunosc mulţi oameni. Feţe de boi , feţe tâmpite , feţe haioase, feţe severe, într-un cuvânt, multă lume... de asta, mai bună. Dar tu ai fost rădăcina acestei pasinuni, ai fost exemplul meu. M-a fascinat viaţa pe care o trăiai , faptul că mă ţineam de fustele tale prin parcurile din Galaţi...oamenii noi care pentru mine erau eroi şi că pentru tine, cuvântul « teatru » era mai utilizat ca « Bună ziua ».

Te-am văzut o singură dată în viaţa mea dar numai felul în care imi povestea maică-ta despre tine îmi dădea curaj. Aşa a început un alt Drăgoi (ştii tu, noi din neamul ăsta breaz) să facă teatru. La început mi se părea o joacă şi făceam asta doar ca să te imit, dar cu timpul totul s-a schimbat. Regret că nu am învăţat încă de când eram mică. În Suceava, acolo la mine, cultura e un fenomen rar întâlnit. Dacă stau să mă gândesc, nici nu ştiu dacă există un teatru. Doar Casa de Cultură, ca în vremea lu Papură Vodă, unde actori sunt singuri în sală ; sucevenii mai bine se duc la crâşmă sau să-l vadă pe Guţă şi noul lui hit.

Aici totul este diferit. Oameni sunt mai simpli , mai frumoşi în felul lor de a fi. Îmi aduc aminte primul meu curs de teatru, acum trei ani. O sală rece, cu mulţi oameni bizari, liberi, diferiti...şi eu care abia învăţam franceza, un plod pierdut, care nu ştia ce caută acolo. Dar na ! Eram la teatru şi aveam cu ce să mă laud! Timpul a trecut, acum mănânc teatru...

Pentru mine să fii actor e mult mai greu decât să fii Barack Obama sau cine dracu’ mai este. Faptul că nu toată lumea poate să facă asta, mă fascinează, mă umple de speranţe, mă împinge să merg mai departe. Nu am văzut niciodată o piesă de teatru acasă, dar aici se scurg des experienţele de felul ăsta. În câteva cuvinte, iubesc această lume, lumea scenei, fac din ea un stil de viaţă, chiar dacă maică-mea nu e deacord. Mă doare fix în cot de ce vrea ea. Eu fac cam ce-mi trece prin cap.

Stiu că e greu ca printre atâţia bătuţi în cap să cauţi fericirea în fiecare măruntaie, să-ţi umpli capul cu prostii utile, să visezi. Faptul că pot să transmit ceva unui public, să văd că râde, să văd că plânge, să-i văd uimirea, să văd ceva pe faţa lui, e forma mea de satisfacţie teatrală. Acestă scrisore nu prea are un mare înteles, dar pentru mine înseamnă foarte mult. Scuză-mi româna mea de balta ; vocabularul meu a rămas tot ăla de 4 clase de la Cumpărătura, micul sătuc de prin Moldova. Aş avea multe de povestit dar poate altă dată. Sper ca într-o zi să urc pe scenă… Cum ar zice francezul « CROIT ET TU VA REUSSIR ! »
Cu gumă Orbit în buzunar,
Diana David
p.s : am mâncat cartofi prăjiţi în timpul scrisorii "

Jur că nu am ştiut nimic din toate astea! Jur că nu mi-a trecut niciodată prin cap să-l schimb pe copilul ăsta sau, mai mult (!), să-i fiu idol pentru un timp (slavă cerului că i-a trecut!). Dar nu asta e problema! Problema reală pe care mi-o pun e următoarea: să mă simt vinovată sau să mă bucur? Stau şi mă gândesc dacă am făcut (şi pe bune că fără să vreau) un lucru bun. Copilul ăsta, pe cât posibil, o să facă teatru nu “datorită” mie, ci “din cauza” mea ( partea care mă linişteşte totuşi e că va face asta la Bruxelles şi nu la Bucureşti). Sa-mi fie cu iertare... dar postez această mărturie doar ca o reacţie de dezvinovăţire. “Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată”, aşa mi-au spus ai mei. Recunosc! Dar până la urmă, dacă aşa i-a fost dat să i se întâmple - că eram eu sau altcineva - tot aici se ajungea. Sau nu? Je suis bulversée...

teatru de pe prispă. episodul 4

2009-10-09T19:38:00.012+03:00

domnule radu afrim, vă invit la cules la vie

Acum ceva vreme, fără să pun prea multe întrebări, m-am urcat în căruţă cu un batic şi o găleată şi m-am lăsat zdruncinată până la via noastră. Am ajuns la pogoane deja obosită(mersul cu căruţa e năucitor!). Câţiva oameni erau de foarte dimineaţă ghemuiţi printre tufe, ca şi matuşa mea care organiza totul. Fără pierdere de timp, tot ea mi-a dat-o ca pereche de rând, pe Ileana.

Ileana iese dintr-o tufă, mă ia în primire şi ne alegem rândul. În linişte, ne apucăm de treabă. Ileana trage un pârţ. Eu mă fac că nu aud ca să nu se simtă femeia prost. Ileana mai trage un pârţ. Zâmbesc gata să bufnesc în râs. Ileana îi mai dă un pârţ ... cel mai cel de până atunci, aşa că mătuşa ia măsuri.
- Ileană da’ nu ţi-e ruşine? Încetează!
- Da’ nu s-aude! se apără ea; şi iar un pârţ. Ce Oană, tu mă auzi? mă întreabă ea zâmbind tâmp, pe limba ei uşor stricată.
- Nu Ileană, stai liniştită! Zgomotele au continuat iar eu m-am conformat văzându-mi de treabă.
- Hai Mariana, hai! Lasă prostiile! o auzeam pe mătuşa strigând destul de tare de ceva vreme.

Când m-am uitat să vad ce se întâmplă, Mariana avea într-adevăr altă treabă. Aşezată la marginea rândului, îi dădea unei şosete să mănânce boabă cu boabă nişte struguri albi. Soseta nu era prea încântată aşa că fugea pe sub cămaşă şi se ascudea la subraţ. Mariana o scotea frumos prin piept deschizându-şi cu repeziciune nasturii. O lăsă cu grijă pe umăr, se încheie la fel de repde şi continuă mişcarea. Când şoseta s-a săturat de mâncat, s-a aşezat întru reculegere în gulerul femeii grijulii care, aplecată sub tufă şi-a continuat munca.

Din rândul de langa, o altă femeie, tunsă scurt şi cu ochii încrucişaţi sare spre mine:
- Mă baţi?
- Nu... stai liniştită!
- Hai bate-mă!
- Nu, de ce să te bat ?!
- Bate-mă ! Hai dă! Dă!
Şi...începe să se lovească singură pentru câteva secunde, timp în care eu rămân blocată. Ileana mă potoleşte şi-mi spune “Las-o că-i nebună!”. Ileana cu zâmbetul ei tâmp, pălăvrăgind cu limba ei stricată şi trăgând pârţuri curajoase, îmi spunea despre femeia asta că e nebună. Ca să ne înţelegem cu toţii, eu eram la cules la vie cu nebunii. Cu nebuni de la spitalul de nebuni care se află în zonă. Erau 6. 5 femei şi un bărbat care, de când am ajuns acolo s-a uitat la mine foarte atent şi morbid.

Am luat o pauză şi m-am uitat la spectacol. Eram la o piesă de-a lui Afrim în care scenografia ar fi luat şi de data asta Uniterul. Ce-i drept, era cea mai bună piesă de-a lui Afrim pe care am văzut-o şi asta pentru că nebunia personajelor era pe bune. Am început să plâng. Oamenii ăştia erau nebuni. Hrăneau şoseta, se băteau singuri şi aşa mai departe. Aveau priviri fixe dar tulburi, mişcări repezi dar meticuloase. La un moment dat, unul din ei l-a întreabat pe un altul ”Ce-ai mă eşti nebun?”. Răspunsul a fost “Da”; şi au început să râdă.

Conştientizau anormaliatea lor şi ceea ce era surprinzător, îşi respectau nebunia. Niciun nebun n-a fost deranjat de ce facea Ileana şi nimeni nu i-a luat şoseta Marianei. Fiecare îşi vedea liniştit de nebunia lui care începuse să mi se pară frumosă... sau curată. Începuse să aibe poezie aşa cum se întâmplă la Afrim. Doar că acum era mult mai bună! Priveam totul de undeva de sus căci rândurile curgeau în vale iar eu rămâneam în spate. Respiram cea mai bună piesă a dumneavoastră, domnule Afrim, fără să aveţi habar!

Din via noastră a ieşit bărbatul care mă privea ciudat. Aleargă spre lanul de porumb. E mut dar are glas. De fapt nu e mut; doar nu ştie să vorbească. Gesticulează foarte larg si ţipă. Mă uit după el. Îl văd în fundul gol vorbind în stilul lui cu cei din vie. “Elementul simbol” din piesele dumneavoastră era prezent. Fascinată, mă uit din zare la el... dar mă trezesc brusc, strigată.

Toată lumea din vie era ridicată în picioare şi mă privea. Matuşa mi-a explicat ceea ce spunea bărbatul şi anume că îi e ruşine de mine şi nu poate să-şi facă nevoile dacă mă uit la el. Nebuna în cazul ăsta eram eu. Ce mă aşteptam să văd de la săracu’ om care s-a dus să-şi facă nevoile? M-am simţit un ultim om pentru că mă minunam de nebunia lor atât de simplă. Umilă, am plecat pe jos spre casă. Fusesem la o piesă dură, dar foarte bună. Tulburată ca privirile lor şi epuizată de gânduri şi simţiri, mă dureau palmele de la apalauze, mă usturau. Făcusem beşici de la cules.

VE DE TE

2009-10-06T16:09:00.012+03:00

Dacă directorii teatrelor importante din ţară spun că teatrul “se simte” bine în acest moment, mulţi dintre tinerii actori nu o duc prea bine. Sunt mulţi actori talentaţi care au terminat facultatea şi fac orice dar nu teatru sau film aşa cum şi-ar dori... Nu din lipsă de talent ci din lipsă de şansă. Îmi veţi spune poate că termină prea mulţi oameni o facultate de actorie şi că în Occident actorii tineri spală vase în cârciumi, şurubăresc într-un service sau “joacă la pălărie” în marile metropole. De acord, dar pe mine mă interesează soarta artistului român că aici trăim. În ultimul timp din ce în ce mai multe non-valori s-au afirmat într-un mod miraculos şi au devenit vedete de carton peste noapte.

De Lucian Viziru aţi auzit? Şi de fratele lui, Augustin, despre care mulţi spun că e o mare speranţă, un actor talentat...? (Dar e actor? Pardon, nu ştiam.)
Da’ de Nicoleta Luciu, despre care citeam ieri într-un tabloid că e o mare vedetă, care face o carieră spectaculoasă?

Să luăm cazul actorului Sorin Leoveanu. A plecat la un moment dat din ţară pentru că ţara nu-i dădea mai nimic la cât putea el să ducă (că Dumnezeu l-a înzestrat cu talent cât carul). Dar vezi, sufletul său a tânjit permanent după teatru şi s-a întors. Teatrul se joacă cel mai bine la tine acasă, în limba maternă.
Sau hai să vorbim despre Paula Gherghe. E un om extrem de talentat. Ştie cineva în afara câtorva persoane, cine este ea? Dar Daniel Badale? Câţi oameni ştiu ceva despre acest actor? La un moment dat a avut norocul să fie distribuit în rolul principal într-un spectacol după “Ivan Turbinca”, de Ion Creangă, regizat de Ion Sapdaru.
De Lili Sandu nu mai spun!

Hai să-i lăsăm pe toţi cei care au avut "zvâc-ul" dat de televiziuni. Ce spuneţi de "no-name-urile" care joacă pe bani graşi în tot felul de “superproducţii” câte un sezon şi apoi sunt VE DE TE? Seamănă cu DTT! (Ştiţi praful acela care se pulverizează împotriva insectelor de tot felul dar mai ales a puricilor.)

Să luăm cazul unei actriţe cu state oarecum vechi în ale meseriei, cu toate că vorbesc aici de un om foarte tânăr : Antoaneta Cojocaru (29/art 2009). E un talent extraordinar, joacă foarte mult şi munceşte enorm. Dar vă garantez că dacă s-ar face un top popular al celor mai cunoscute actriţe tinere, Antoaneta poate că ar figura pe acolo, dar nu-mi vine să bag mâna-n foc. Şi fata asta joacă la Bulandra, la Odeon, prin Green Hours şi Lăptărie, face film... Şi totuşi garantez că tot mai mult aţi auzit de Adela Popescu şi de “Lacrimi de iubire”.

Nu am nimic cu nimeni dar parcă nu-i chiar oblu. Şi parcă am sărit prea mult calul cu vedetele făcute peste noapte în detrimentul actorilor care se străduiesc să facă slalom printre jaloanele unui sistem putred.

restitutio in integrum

2009-10-05T13:16:00.004+03:00

Scrisoare deschisa către iubitorii de teatru,
Subiect: teatrul acum
Data: astăzi
Locaţie: România
Semneaza: oameni de teatru

Teatrele sunt luate cu asalt Se formeaza cozi la casele de bilete ale teatrelor ca în vremurile bune Se joacă cu casa închisă Se programeaza din nou matinee duminica Se preconizează să se programeze spectacole de sâmbăta după amiază, nu de seară, acelea există, de după amiază, aşa cum erau pe vremuri……. Oamenii nu mai aruncă atâţia bani în cârciumi... La tv ...oferta e cea ştiută... Concluzie: Directori de teatre importante vorbesc despre încasări foarte mari şi despre un public extrem de numeros Media de vârsta a spectatorilor a scăzut vertiginos Sălile devin neîncăpătoare Se cumpără abonamente ca în vremurile bune Directori de teatre importante spun că teatrul "se simte" bine în acest moment! Doamne ajută! Restitutio in integrum? Unii răutacioşi şi cârcotaşi ar spune că e efectul continuu al crizei. Teatrul românesc a fost un bastion important înainte de ’89 şi a contat foarte mult pentru ca oamenii să poată supravieţui moral. Era oaza de verdeaţă. A urmat apoi o perioadă a scăderii apetitului pentru teatru şi iată că teatrul revine acum în forţă. Teatrele româneşti fac turnee in străinătate din nou, cu mare succes. Se monteaza titluri pretenţioase ale autorilor mari. Teatrul românesc e din nou un stindard! Cu drag, Vă aşteptăm la teatru!

viaţa ca la teatru

2009-10-02T22:35:00.006+03:00

Mara e frumuşică foc şi are zulufi. Ochii ca două flori de nu-mă-uita te privesc ca şi când ţi-ar mângâia aripile sufletului. Sunt trişti. Tare trişti.
-Vreau să văd povestea şi gata!
-Mara, azi nu vin actorii!
-Astă noapte în vis, mi-a promis mama că vin. Promisiunea e lege!
Mara scapă boabe de rouă din ochii albaştri de floare. Când trăia mama ei, mergea la casa mare cu păpuşi în fiecare zi. Mama dădea viaţă păpuşilor.
-Mama se ascundea şi învia păpuşile. Vreau să învie mama!
-Hai la culcare! E târziu şi mâine poate vin actorii.
-Spune-mi o poveste! Şi vezi să mi-o spui cum mi-o spunea mama!
Tanti Ileana ştie poveşti. În casa unde stă Mara acum, nu e acasă. De când i-a murit mama, fetiţa cu ochi de cer nu mai are acasă. Singurul loc unde simte în siguranţă e scăunelul pe care stă nemişcată când vin actorii. Se uită la ei şi o caută pe mama.

Mama a plecat intr-o zi la casa cu păpuşi şi nu s-a mai întors. Un nene grăbit cu maşină mare, neagră, a strivit păpuşa pe care mama o mânuia, păpuşa pe care în ziua aceea o aducea acasă pentru Mara. Era Prinţesa zorilor pe care Mara o iubea şi pe care o văzuse mânuită de mama de multe ori dar niciodată nu se sătura să o privească. Si-i plăcea atât de mult povestea... Îşi dorea să o vadă de aproape, de acasă. Atâta de mult o rugase Mara pe mama... un an întreg…

Mama a plecat în cer odată cu păpuşa. Aşa i s-a spus. Şi mereu îi spun toţi oamenii să nu mai plângă. Mara ştie că mâine e ziua în care sigur vin actorii. Actorii sunt ca mama, se ascund acolo jos şi învie păpuşile.

-La scenă în cinci minute!
Femeia îşi şterge lacrimile şi se ridică. E gata. Îşi face cruce şi sărută fotografia de unde doi ochi blânzi o privesc. Ia păpuşa din cârpe şi păşeşte sigur. O mie de ochişori sunt aţintiţi spre păpuşa prinţesă.

- Uau!!!!! Ce flumoasă e!
- Taci şi priveşte povestea!
- Aia care mişcă păpuşa e mama, să ştii!!
- Cine mişcă păpuşa? Nimic nu ştii! replică Matei supărat. (Matei e un băieţel frumos cu nas cârn şi ochi negri ca tăciunii. E numai ochi şi urechi. Ştie toată povestea pe de rost.)

Mara plânge în timp ce mânuieşte păpuşa. Ştie că mama o priveşte de sus. Ochii râd jucăuşi şi mâinile se mişcă odată cu mâinile mamei.

teatru de pe prispă. episodul 3

2009-10-02T01:36:00.008+03:00

De la ţară în junglă...şi înapoi la teatru

După o lungă perioadă de timp în care nu faci nimic altceva înafară de a merge la teatru sau a te uita la filme, a citi teatru sau a scrie despre teatru, a face un site/blog pe acelaşi subiect, a avea dezbateri despre om-om actor- actor- stil, a te foi prin paturi de cămin în care toţi sunt din aceeaşi breaslă şi a pica o admitere, îţi vine la un moment dat să te rupi. Asta nu înseamnă că gândul nu-ţi stă tot acolo. Fugi de fapt de oameni şi te gândeşti la teatru singur. Alegi să fii spectator de pe prispă. Te duci la ţara, îţi pui un ţolic sub tine, mănânci nişte nalanghite - taci-şi’nghite şi priveşti.

Îmbrobodită cu o patură şi cu o biografie a lui Ionesco în mână, stau pe prispa străbunicii. Din culise, de după gard, se aude o căruţă şi tata se apropie de poartă. Pe scenă, în faţa mea, îşi face apariţia Cornel Niştian, zis Ţandără, din neamul lui Sulă. Aflăm din text că a fost coleg cu tatăl meu în clasele I-IV şi după reacţii ne dăm seama că nu s-au mai văzut demult. Tata l-a întrebat cum îi merge, dacă e însurat, dacă are copii... iar el a răspuns “Da, îs însurat, am avut două fete, dar au murit”. Tata s-a uitat blocat. Nu pentru că fetiţele au murit ci din acelaşi motiv din care eu am uitat pe loc ce zicea Marie-France despre tac-su. Jur că nu există cuvânt care să definească acea normalitate din vocea lui, acea indiferenţă, ignoranţă.

Tata a schimbat subiectul: ”’ţi-aduci aminte când am făcut clătite şi ţi-am dat cu ouăle-n cap că făceai pe viteazu’?”. La fel de indiferent, a zis da... şi a băut din rachiul pe care tata între timp i-l turnase. Acest Ţandără este unul din multitudinea de oameni pe care i-am vazut, i-am cunoscut de la distanţă câteva minute fără să aplaud nicio secundă.

Astă seară am primit un inel de la o prietenă. Inelul îi era dat de către o altă personă (care mi-a făcut rău) pentru a-mi fi returnat cu mesajul “să nu-mi amintesc că e la ea şi să-mi fie scârbă”. Eu am zambit şi mi-am pus inelul în geantă, asta pentru că nici greaţă nu mai pot simţi faţă de personajul negativ din piesa mea. A fost prea mult ca să mai simt măcar o secundă ceva (fie negativ, fie pozitiv) în legătură cu acest om.

Mi-am amintit de băiatul bătut cu ouă şi mi-a fost milă nu pentru că i-au murit fetiţele...ci pentru că nu mai simţea nimic. E aiurea să nu simţi nimic. Până de curând mi se ridica tensiunea când auzeam ceva despre inculpatul meu, dar acum sunt ştearsă, blocată. De fapt imi e milă de Ţandără când mă gândesc cam cât poate să doară ceva, astfel incât să nu mai ai reacţii. Îmi dau seama că oamenii pot ajunge la un nivel de acest gen şi că la un moment dat - când oi ajunge eu regizor - va trebui să cer un astfel de personaj, o astfel de reacţie, unui actor. Eu îi cer, îi pot explica sau să-i dau exemple, dar s-ar putea să-i iasă la un nivel de suprafaţă, ca şi cum ar zice că a avut două flori care s-au ofilit sau că prietena mi-a mâncat tarta cu ciuperci. Dar nu asta trebuie... aş vrea să înţeleagă, să simtă, să aibe sentimentul ăla.

Partea proastă e că nu se poate. Nu o să poată ! Cum multe alte minuni de sentimente nu pot fi date decât dacă le-ai avut la un moment dat în tine, atunci ce facem cu actorul? N-am ajuns la nivelul la care să înţeleg lucrurile profunde din actorie... şi după acest personaj cu un monolog de o frază nu pot decât să mă gândesc că actorul trebuie să experimenteze orice. O, da' ce mi-aţi mai sări acum în cap cu : “nu-i adevărat!!!”, cu teorii, cu exemple, “da ce, trebuie să fi fost rege o dată în viaţă ca să ştii cum e?”; “ da ce, tre’ să-ţi moară tatăl ca să iei Uniteru’ pe bună dreptate”; “trebuie să-ţi răzbuni fratele ucis de-adevăratelea ca să faci ce trebuie?”. Vai, cum nu înţeleg nimic şi distrug de fapt tot ceea ce e fascinant la un actor (ironic).

Dar nu despre asta vorbesc! Vreau ca actorul să aibe o profunzime şi să tindă spre o libertate numai lui permisă. Să fie singur, curvar , să iubească, să rănească, să dea în cap, să fugă, să suporte chinuri şi bucurii extreme, să facă copii, să aibe relaţii cu oameni de orice gen, să se aventureze. Asta până la o anumită vârstă la care poate da viaţă pe scenă şi nu ar mai mima, n-ar mai imita.

Ce fascinantă cred că ar fi lumea actorilor dacă toţi ar fi nişte oameni fără principii în care totul ar veni de la sine şi sinea ar pleca spre tot. Dumnezeule ce sălbăticie ar fi şi ce curaj ţi-ar trebui să fii regizor. Cum ar sări toţi pe tine să te sfâşâie, să te mănânce, cum ar ieşi din ei diavoli şi îngeri! Ce poveşti ar avea, ce viaţă ar da, ce simţiri ar împărţi! Ce curve ar ieşi! Ce hamleţi şi ce avari! Ce juliete! Dumnezeule mare ce minuni s-ar naşte de-ar fi actori blestemaţi cu libertatea!

Cu siguranţa oamenii ăştia n-ar avea prieteni. Nimeni nu ar sta lângă un trădător sau lângă un sincer extrem. Dar câte caractere ar fi! Dar ce oare ar domina? Dar cum ar supravieţui ei în lumea asta în care şi cerşetorii au principii şi orgoliu? Hmmm... cu siguranţă se vor găsi persoane...se vor găsi jertfe. Ar putea fi chiar o meserie. Cea de jerftă pentru actori. Am putea, unii dintre noi să ne aruncăm în jungla asta pe sistemul “Ia-mă, foloseşte-mă şi fă-mi ce vrei tu, atâta timp cât o faci de amorul artei” (citat din “De amoru’ artei“ de Mircea Leonte). Cât îmi place citatul ăsta! Ce jertfa buna aş fi!

Dar încă nu înteleg... unde e libertatea, sau ce însemnă asta, sau cum poţi ajunge până înăuntrul tău, sau cum poţi să exprimi fără să trăieşti, sau cum funcţionează....? Ah, ce am obosit.... E seară, vin dintr-un bar şi un vechi prieten m-a rugat să mai scriu un episod. Va fi dezamăgit. Articolul ăsta e lung şi mulţi dintre voi aţi sărit fix la partea asta. Aveam cu totul altceva în cap dar întrebările puerile pe care mi le pun acum, au umplut două pagini. Aşa cum îşi cere Oana Pellea iertare în jurnalul ei spunând că ii pare rău dacă se aştepta cineva să găsească raspunsuri - ea are doar intrebari (nu am cartea la îndemână ca să pot cita exact), aşa aş putea şi eu să vă cer scuze că sunt un mare semn de întrebare în seara asta.

Acest articol de gânduri a venit chiar fără să-mi dau seama. Dacă cineva vrea, să-mi răspundă: “mulţumesc nu-mi răspundeţi, nu am timp de răspunsuri, abia dacă am timp să pun întrebări” (Marin Sorescu).

________________
Dragi cititori, vă anunţ că mâine dimineaţă nu voi mai fi deacord cu ce am scris aici. Promit că episodul 4 va fi mai bun; 3 e o cifra din care întotdeauna iese ceva prost.

ţara arde şi baba se piaptănă

2009-09-29T15:02:00.005+03:00

sau
cum ne dăm cu stângu-n dreptu’

Un popor care se ţine doar de cântece, festivaluri şi atacuri mojiceşti în mass-media, este clar că a ajuns la fundul sacului din punct de vedere moral şi financiar dar mai cu seamă spiritual. Nu mai putem merge pe stradă de cocoaşa datoriilor, dar râdem şi dansăm în ritm de “cha-cha”. Este fantastic cum se găsesc bani pentru toate aberaţiile stil concurs precum “cine are cel mai mic coeficient de inteligenţă?”! (Inutil să mai spun că bani pentru proiecte serioase nu există pentru că e criza.) Guvernul a primit (pentru a cata oara?) o tranşă de bani din mila mai marilor lumii, cu ajutorul cărora să mai ostoiască creşterea euro. Pentru căt timp oare? Probabil până la următoarea tranşă de împrumut...

Zilele trecute auzeam o discuţie cum că nişte directori generali de instituţii de cultură din “ţara asta în criză” şi-au propus singuri spre mărire lefurile, şi ordonatorul de credite le-a aprobat. În acelaşi timp, aceşti domni afirmau cu toată tăria că posturile în teatre sunt blocate şi că nu există bani pentru salariile angajaţilor. (Era vorba în principal despre lefurile artiştilor tineri.) Dar, ce conteaza? Un director trebuie să aibă un statut bine definit, care să se vadă în colecţia de maşini de teren şi în bacşişul gras.

Un domn (precum cei de mai sus), a angajat un artist foarte talentat stagiunea trecută. Ăsta nu făcea rabat de la calitate şi dorea să-şi facă munca cu profesionalism. Indignat, directorul i-a oferit un sfat
- Nu se poate aşa! Păi unde te afli, în vr'un teatru cu tradiţie din lume? Repeţi cu Peter Brook cumva la Shakespeare Memorial Theatre şi nu ştim noi? Nu frate, eşti în România! Eşti un biet artist, tre’să vii la repetiţii şi să joci ce şi se dă? Eşti cumva un mare actor şi nu ştiam eu? Nu cred! Ce dacă poţi şi altceva? Eşti pila cuiva? Nu! Atunci? Ciocu’mic!
La nici un an de zile l-a dat afară pe tânărul nostru şi l-a înlocuit cu altcineva. Şi ce dacă ăsta nou habar n-are cu ce se mănâncă arta asta? N-are comentarii, nu supără pe nimeni, nu excelează şi nu are opinii; prin urmare e bun la casa omului!
Nu e boală nouă, dar nu mai trece odata!!..

pâine şi circ

2009-09-27T20:55:00.007+03:00

sau
nea gigi, amic bun cu gogu

Vorbeam zilele acestea despre nivelul la care se face şi se consumă “arta” în România. Ajungeam la concluzia, eu şi interlocutorii mei, că nu e chiar totul pierdut...

Privesc la televizor pentru câteva minute. Parcă sunt în transă! Ba nu, cred că mă fascinează ce văd! E incredibil câtă prostie! Nu am mai urmărit un program cap-coadă de foarte multă vreme. Nu e greu de ghicit de ce. Văd un tip, patron Tv, care s-a îmbogăţit în ultimii ani (până la extrem şi la nesimţire), din prostia românului hrănită sistematic cu perseverenţa picăturii chinezeşti, cu cele mai sinistre poveşti. Îndobitocire în masă.

Ştiţi cum se moare din picătura chinezească? Picătura inofensivă de apă cade regulat, cu precizie de ceasornic pe creştetul condamnatului. Şi omul moare. Întâi psihic, apoi fizic. Suferinţa e imensă. Teoretic, acea picătură nu poate să ucidă nimic. Totul se petrece în mintea condamnatului căruia i se comunică pedeapsa: moartea prin picătura chinezească.

Ei, oamenii privesc la televizor şi de acolo se informează. Vine nea’gigi acasă de unde munceşte el, şi trece prin piaţa plină de lume, de unde îşi cumpără bere, mici, seminţe şi programul tv. Mănâncă, râgâie de câteva ori, o înjură pe nevastă-sa, îşi bate plodul (pe principiul “eu te-am făcut eu te omor”), iar în cele din urmă se aşează în faţa televizorului şi butonează. Credeţi că va putea vreodată nea’gigi să nu mai înjure când ajunge cu butonatul la un canal Tv care difuzează o emisiune culturală ???

Bine, nu putem rezuma toată populaţia doar la nea’gigi. Dar în mare parte alde nea’gigi îl înghite cu fulgi cu tot pe individul care priveşte telejurnalul cultural, citeşte din clasici şi merge la piese după Kafka şi Brecht. Una la mână că cel din urmă nu are forţa să-i ţină piept mârlanului şi a doua la mână că de-alde nea’gigi sunt mulţi şi se-nmulţesc pe zi ce trece. Dacă populaţia majoritară este formată din nea’gigi şi ai lui, chiar credeţi că vom scăpa uşor de epoca manelistă în care ne bălăcim de atâta vreme? Suntem aici prin bunăvoinţa multora gen patronul tv (de care vă spuneam mai devreme), cu bani atât de mulţi, că-şi ia case-n Honolulu şi circulă cu avionul până la brutărie. Iar banii sunt făcuţi din prostia gigi-lor pe care o hrăneşte consecvent precum o mamă narcotizată care nu conştientizează că dacă îşi hrăneşte zilnic copilul cu lături el chiar poate deveni porc.

Da, dar vezi, patronul nostru e unul dintre spectatorii de teatru, care vine la spectacol îmbrăcat la costum de firmă, cu piţipoanca de companie la braţ. Acolo se laudă cu prietenii lui “artiştii”, se bate pe burtă cu ei şi îi plăteşte să joace în megaproducţiile televiziunii lui (pentru că el e un veritabil consumator şi producător de artă!). Ei şi să nu crezi că în sălile de teatru nu vine şi categoria “nea’gigi şi ai lui”? Ba vine! De fapt el este omul care adoarme fericit că s-a culturalizat şi că trăieşte integrat în Europa.

Vorbeam zilele acestea despre nivelul la care se face şi se consumă “arta” în România. Ajungeam la concluzia, eu şi interlocutorii mei , că nu e chiar totul pierdut.

teatru de pe prispă. episodul 2

2009-09-22T00:58:00.006+03:00

Noaptea în care m-am îndrăgostit de Miroiu

Totul a început cu o atingere foarte uşor sesizabilă. M-am întors pe partea cealaltă. O înţepătură. Apoi o alta.. De fapt, o muscătură vie. Un corp străin se afla în patul meu. Mă atingea peste tot. Oricâte palme aş fi dat în stânga şi în dreapta, oricât m-aş fi foit....el continua. Întuneric de ţara şi greieri certându-se cu furnicile. Nu puteam sa dorm.

Totul devenea din ce în ce mai intens. Îl simţeam peste tot. Pe gât, pe sâni, pe burtă şi mai cu seamă pe picioare. M-am ridicat brusc. Am aprins lumina şi totul s-a liniştit. Am dat plapuma la o parte. Picături mici de sânge abia se zăreau pe cearşaf. Corpul meu era zgâriat, picioarele ciopârţite şi gâtul muşcat. M-am enervat! Era pentru a nu ştiu câta oară când mi se întampla acelaşi lucru.

Am căutat o sticlă de spirt şi am turnat pe mine. Cu asta trebuia să se sfârşească. M-am culcat... dar calvarul a reînceput. Întuneric şi mai puternic. Furnicile orgolioase nu făceau decât să-i facă pe greieri să zbiere iar eu mă zbăteam de nervi. Era clar. Copiii se uitaseră din nou la televizor cu pisica şi caţelul puşi cu grija în pernele mele. Puriicii nu rezistau în faţa corpului meu proaspăt venit de la oraş iar spirtul nu-i inhiba deloc.

Aprind becul în cameră şi afară, scot aşternuturile şi scutur tot. Îmi fac patul, sting luminile şi ies. Mă dezbrac de tot. Arunc într-un colţ pijamelele şi chiloţii şi cobor de pe prispă. E linişte. Doar unui greire boem îi mai e indiferent dacă va muri la iarna sau nu. Mă uit în sus. Vântul începe să bată uşor. Totul se întareşte de frig dar nu mă puteam mişca. Mă uitam în sus şi.... transformată în piatră am rămas aşa.

Îmi venea sa trezesc toată familia, să dau telefoane, să filmez, să dau lumii de ştire că cerul e...!!! Dar m-am oprit. Cerul era mult prea aproape de mine. Am realizat la timp că trebuie să fiu egoista. Nu-i vina mea! El m-a făcut să cred că e doar pentru mine şi dacă vreau să ma joc cu el... ştiu eu... să mut câteva stele, să desenez, să sperii puii de sub Closcă sau să mă înham cu susu’n -jos la Carul Mare, el era acolo. Era aproape, viu, luminos, zâmbitor, cald dar uşor respingător - atât cât să te atragă! Era acolo pentru o zbârcită goală, muşcată de purici, dată cu spirt şi liberă. Nu atât de liberă pentru că peste câteva secunde m-am gândit la Sebastian. Îl citesc de vreo doi ani doar pentru admitere.

Dacă mi-a plăcut “Jocul de-a vacanţa” datorită unui om ce mi-a dat subtil în braţe poezia lui Mihail Sebastian, “Steaua fără nume” a fost dintotdeauna pentru mine un clişeu în care nu prea poţi crede. De ce Mona ar fi convinsă atât de uşor că Ursa Mare e de fapt esenţială pentru fericire? N-am înţeles! Era clişeu, era prea mult. Era patetic, siropos. Era “lasă-mă să te las”. Mona?! Nu puteam decât să îl susţin pe Grig... Dar am înteles.

Dumnezeule, dacă “Sebi” a văzut cerul ăsta, dacă el pe la Sinaia lui a avut parte de un puric care să-l scoată din casă îndrăcit şi plin de bube şi a văzut minunea şi apoi (după ce a făcut o pauză, o plimbare, după ce a mai ascultat un concert la radio, s-a mai gândit la vreo domniţă şi şi-a mai notat cu lene şi marile lui activitaţi în jurnal) a scris piesa “Steaua fără nume”, atunci... clişeul dispare odată cu pateticul şi cu incompatibilitatea unui carcter ca al Monei cu poezia lui Miroiu.

Nu mai ştiu nici măcar dacă există patetism. Cred că există oameni care simt şi care nu pot fi Nichita Stănescu. Pot doar să se exprime într-un mod care uneori pare patetic, şi asta doar pentru că sunt prea mici pentru lucruile măreţe pe care le simt şi pe care vor să le împărtăşească. Acum e printre puţinele momente în care nu mă simt patetică. Pentru că cerul chiar e fabulos, Miroiu e din aceeaşi galaxie... şi eu chiar sunt mai mică decât prietenii mei purici care s-au gândit să-mi dea un şut în fund până-n ... stele.

teatru de pe prispă. episodul 1

2009-09-21T13:50:00.007+03:00

Hamlet feat. Guţă

După nişte ani – să-i spunem cinci - m-am reîntors la ţară. În locul ălă am palpat simţuri, am modelat simţăminte, am împărţit sentimente (...şi tot ce mai poate completa câmpul lexical al simţirilor) până în clasa a IXa. Acum m-am reîntors pentru linişte. Din întamplare am ajuns chiar de ziua unui prieten din vremurile pline de vin, sărutări, sex prin pantaloni, muncă şi “Worms” pe echipe. Frate-miu a zis “ Hai în Centru”. Eu am râs. El a continuat “Ar fi o surpriză plăcută. Nu te-a mai văzut de ani de zile!”. Eu am râs şi mai tare şi m-am îmbrăcat.

O bodegă cu preţuri mici şi oameni... deasemenea. Beau apă plată de la fântână. Sunt întrebată non-stop dacă vreau ceva. În sfârşit iau o vişinată. Sărbătoritul e beat praştie şi are cu vreo 80 de kg mai mult decât atunci când nu ne jenam de paharele spălate sub bar. N-aud muzica. Totul pare dat pe mut.

Mă uit în jur. Jeg! Prostie, oameni urâţi, beţivi, nespălaţi şi o curvă care face senzaţie. O damă de vreo 35 de ani în sutien şi fustă de-o palmă cu zdrăngănele de tinichia roasă. Are un corp foarte bine lucrat. O pipăie toată lumea şi ea se simte bine. De fapt, toată lumea se simte bine. Inclusiv eu. Fără să particip cu nimic la atmosferă, fără scârbă, fără fiţe, fără jenă, fără principii, fără ignoranţă, fără gând atent.

O manea izbucneşte, lumea se ridică, curva danseză, maneliştii o pipăie, paharele se sparg, berile se scurg, eu nu mai râd. Ei aplaudă, se simt bine, le place, trăiesc. E duminică şi mâine e iaraşi sărbătoare. Strugurii nu trebuie culeşi şi până la urmă bem şi un vin prost din comerţ. La mulţi ani grasule! Un ţipăt, un râs, o ţigară aprinsă, scrumul cade pe jos, şepcile mârlanilor se ridică şi coboară, fetele se dau pe lângă ei.

Roşii şi sănătoşi, împuţiţi şi beţi, oamenii trăiesc în lumea lor. E lumea lor de necondamnat. Sunt frumoşi într-o naturaleţe aparte. E lumea lor de neapreciat, de neschimbat. Forfotă, râsete, chiuieli. Din toată ţigănia, din tot jegul, din toată vişinata, din toate preţurile prea mici, din foiala de pe uşă, din navetele de bere pe care stăteam, din apa mea din fântână, aud “To be or not to be!”. Nu ştiu cine a zis-o dar cineva a fost. Da! Totul a surzit... am mai prins ceva gen “ştii bă ce însemnă?”. Apoi nimic.

Omul care a spus-o nu era decât unul din lumea aia. Nu unul ca mine care a venit să experimenteze senzaţii şi amintiri. Nu! Era unu’ cu şapcă. Unu’ bronzat pe gât şi cu unghiile murdare. Unul care o pipăia pe tipă, care băuse din pahare spoite...Am auzit şi din nou totul a fost dat pe mut. Shakespeare cu al lui Hamlet a călărit până în satul copilăriei mele... şi înnapoi.

un domn încăpăţânat şi adepţii lui

2009-09-14T05:34:00.003+03:00

Vreau să te omor! (a spus unu cu neg sub ochiu drept) Nu-mi place de moaca ta ştirbă. Că nu eşti nici bâlci nici circ. Şi totuşi sari în cap, te prefaci că eşti rege şi spui poveşti cu o mască pe faţă! Ipocritule! Şi au încercat cu torţe, cu instanţa în buzunar şi cu politica. Câteva marturii anonime s-au cules şi de la oameni cu joben şi manuşi albe care vorbeau despre mituirea în masă la colţ de gard. Au mers până acolo încât l-au demontat aşa cum dezmembrează un copil o jucărie, l-au aşezat împotriva bisericii, l-au împuşcat în serile cu lună plină şi el (păcătosul!) nu vroia să renunţe! Şmecher din fire, s-a mutat din arenă în piaţă şi din piaţă în stradă. A ocupat staţiile de autobus, barurile, parcurile, tot. Şi-a făcut într-o zi casă din lemn şi lumea a venit să vadă ce se întâmplă. Unii au plecat dezamăgiţi că “de ce mă arată pe mine?” alţii nici nu şi-au dat seama. Dar când vezi că stă acolo de mii de ani aşa cum stau curvele şi religia, trebuie să îţi dai seama că nu va mai pleca niciodată. Dar ţie totuşi îţi place să îţi faci în ciudă probabil şi atunci scorneşti tot felul de baliverne, că e prea sărat, că prea are pielea groasă, că prea nu are nimic nou în el. De mii de ani mergi la curve (să fii tu “ăla” care), îţi faci cruce (că poate aşa crezi un pic mai mult în dumnezeul tău) şi pe ăsta micu îl iei la pachet mereu (să-ţi ţină companie). Seara, când vrei să te bagi în pat (chiar înainte de a-ţi scoate ciorapii), începe şou’ tău : te speli de curvă, te lepezi de El şi îl renegi pe "sărmanu’ puşti" care te-a amuzat tot drumul. Sunt 3 elemente care te hrănesc mai mult decât o fac apa şi pâinea, iar tu nu vrei să recunoşti. Nu vrei tu şi gata. Bine, de primele două nu mă leg. Dar încearcă testul ăsta : o lună de zile fără să te emoţionezi la nimic în niciun fel şi în acelaşi timp fără să asculţi nici o poveste. Fără să vezi ce a mai făcut Gigel, fără să te intereseze ce-a mai păţit Costel în timpul zilei, fără nimic. Atunci când vine cel mai bun prieten la tine să îţi povestească cum “nu ştiu ce”, să-i spui “nu”. Fără ură sau frică, fără iubire. Elimină toate aceste lucruri din sistemul tău (dacă poţi). Ceea ce ai scos, vei descoperi că e (doar) punctul de pornire în realizarea unui spectacol sau a unui film. Spor!

de ce nimicuri îi e dat fericirii [lui Gogu] să atârne?¹

2009-09-11T01:20:00.005+03:00

Intelectualii pot greşi precum ignoranţii. Diferenţa e că intelectualii văd jumătatea de la pământ în sus, iar ignoranţii de la pământ în jos. Le e imposibil să gândească la fel. E absurd să se întâlnească pe aceeaşi lungime de undă. Trăiesc într-o simbioză inumană, într-o interdependenţă animalică... Căci doar ce ar fi Sus-ul fără Jos? sau Jos-ul fără Sus?

– Ce ţi-e intelectualul fără ignorant?
Deci vezi tu, Gogule, de aceea cred ce cred despre Actor. Pentru că Actorul este ăla ignorant pe o scenă plină de lume... dar şi ăl intelectual, singur într-o sală de teatru. E paradoxul definit de propriile extreme, căci fără ele, nu ar exista. Şi de aia îl iubesc – pentru că în necunoştinţă de cauză [şi anume a lui... mă urmăreşti, Gogule?], nu m-aş fi născut cu certitudinea că voi muri. ‘Actor’ înseamnă ‘paradox’, însă ăştia de la Academia Română au uitat să menţioneze în DEX. [o didascalie]

Măi Gogule, să vezi ce am păţit în septembrie trecut. Iar mă aflam acolo, din nou aşteptând să îl văd. Din nou mă încercă serenitatea şi, totodată, nevoia de a mă elibera de ce simţeam pentru el. [La teatru, bre! La teatru... Iar el, monsher, era acel El... Stai să îţi spui...]. Şi să fi văzut: câte feţe în jurul meu, atâtea nevoi de a-l diseca pe el. Toţi porniţi să îl cucerească, toţi punând câte un pai la rugul pe care urmau să îl aprindă când ar fi fost să se ridice Cortina [de la teatru... mai eşti cu mine?].

Pe rând, fiecare îşi construia dependenţa de înaltul sălii, de candelabrul spânzurat deasupra, de scena intimidantă ce zăcea nepăsătoare în dureri de lemn, în faţa tuturor. Lasciv se pierdea în acorduri un violoncel; aiurea se descărca o voce frustrată de sexagenară; şi ridicolul treptelor acoperite de praf, sunetele din spatele cortinei – toate îmi provoacau teama de mulţime şi aglomeraţie… dar nu pentru mine, ci pentru el. [“ca la comedie”, cum ar fi zis Creangă... Ionică, bre... ăla din ABC dar, nu ăl care face figuraţie pe Lipscani]. Şi îmi ziceam în sinele meu: "il vor săgeta, îl vor blama, îl vor tăia în profunzime, îi vor mesteca celulele, după care le vor scuipa şi îl vor lăsa să tremure inconştient, lipsit de vlagă, plin de sete, transpirat, bolnav"… Însă el [culmea, măi Gogule, măi!] a fost fericit…

– Sunt fericit! Iar a fost sală plină, iar am dat tot ce crezi tu că nu pot de fiecare dată mai mult. Tu nu ştii? Nu ai fost acolo? Offf… nu înţelegi… Nu mă înţelegi!
Te identific cu absolutul meu. Eşti acel costum pe care am început să îl creez încă de când am luat creionul în mână şi i-am privit umbrele pe hârtie. Erai un gând nebun... tot ce o minte ridicolă putea imagina; şi a început a trasa prima culoare… după care a venit a doua… şi au tot urmat. Azi ţi-am adăugat a zecea nuanţă din a şaptezeci-şi-opta culoare; a fost ultima; pentru că azi te-am terminat; azi te-am privit întreg pentru prima dată… Erai complet!

După 24 de ani de gânduri, forme, disconcordanţe, autopersecuţii, ciude şi senzaţii de căldură, am reuşit să te ating. Şi ţi-am strâns [în sfârşit, Gogule!] degetele, pe care le-am chinuit din singura plastilină de sidef pe care o aveam în colecţie. Şi aveau căldura de care acest Pygmalion agonizat avea nevoie pentru a se odihni. Tu, creaţia mea sublimă, m-ai privit azi înapoi [fix azi... nu ieri, nu mâine] şi mi-ai reproşat, cu o voce răguşită [pentru că aşa ţi-am dorit-o, Gogule… nu a fost o greşeală], că nu te înţeleg... Ciudat, Galateea replicilor studiate, Mecca gândurilor mele! Deci, Gogule, care pe care [nu înţelege]?
_____
¹Gogu = actorul = paradoxul... Mă urmăreşti, Gogule?

cum să uiţi de tine

2009-09-09T02:13:00.005+03:00

Se poate să-ţi placă să ai ciungă-n păr şi albuş în sandale, să râzi de tine dimineaţa în oglindă cu mâinile vinovate, îngropate în săpun verde. Uneori nici nu poţi să recunoşti deşi culoarea cerului nu-ţi mai place şi te-ai săturat să cauţi din ochi un tramvai întârziat. (Recunosc!) Nu ştiu ce-ţi doreşti şi nu ştiu cum îţi pansezi tu rănile seara. Poate că-ţi dai întâlnire cu acea persoană la jumătatea patului sau poate că pur şi simplu alergi prin parcul de peste drum. În orice caz, mereu se va găsi (cred) un soi de refugiu într-un subterfugiu planificat încă de luni dimineaţa pentru toate serile săptămânii în parte. Dar pentru atunci când ai nevoie de puţin suflet sau când te ustură ceva în imaginaţie şi tot ce vrei e să fugi de tine şi de lumea în care ai fost aruncat, încearcă o felie de teatru. (Aceast medicament poate fi utilizat fără părerea nimănui şi dă rezultat doar dacă spectacolul este bun. Dacă la început apar manifestări neplăcute, încercaţi mai multe forme de expresie corporală. În cazul în care situaţia se agravează, luaţi atitudine. Dacă medicamentul dă rezultate, se recomandă utilizarea constantă şi permanentă. Pentru mai multe detalii, consultaţi site-urile oficiale ale instituţiilor teatrale din oraşul vostru.)

s-a întâmplat într-un teatru din provincie

2009-09-08T02:18:00.003+03:00

(Pe una dintre uşile ce dau în foyer intră un bărbat înalt . În mâna stângă ţine servieta iar în cea dreaptă sacoul de la costum împreună cu două trei foi. E transpirat şi gras)
BROZO : Domnule Iaris? (din uşă, apoi păşind încet spre scenă şi urcând treptele) Dumneavoastră sunteţi domnul regizor Iaris, nu?
IARIS : Da.
BROZO : Brozo mă numesc şi am venit să vă aduc la cunoştinţă faptul că tot personalul a fost eliberat din funcţii. Începând de azi, de la orele 16:00 această instituţie se închide. Vă spun dvs. pentru că din câte s-au putut observa, nimănui nu-i mai pasă de această clădire. Ei bine, asta-i! Bună ziua.
IARIS (pierdut) : Dar nu puteţi închide teatrul! E cu neputinţă! Când s-a hotărât acest lucru? Eu de ce nu am ştiut nimic? De ce nimeni nu a ştiut nimic?
BROZO : Domnul meu, eu sunt un om de afaceri, timpul înseamnă bani cum se spune... În fine. Ce vă pot spune? Oraşul s-a mărit, avem nevoie de spaţii comerciale şi nu numai. În numeroase conferinţe de presă şi şedinţe s-a discutat această problemă. Arenele sportive au fost susţinute, terenurile cu denivelări de asemenea, până şi terenurile virane au avut un punct de susţinere. Clădirea asta, teatrul adică, ei bine, nimeni nu a scos un cuvant. În afară de domnul director care a zis că face din el club de noapte cu cinematograf de marţi până joi. O parte din clădire acum îmi aparţine. Dar dacă vreţi să aflaţi informaţii mai multe, nu eu sunt persoana care vă trebuie. Eu doar am fost rugat să vă anunţ să opriţi repetiţiile pentru spectacolul la care lucraţi şi să părăsiţi teatrul. Nu veneam eu deloc dar eram în trecere. În fine. Pentru ultima oară, ziua buna! (pleacă)

alternativă pentru "doriţi ketchup la cartofii prăjiţi?"

2009-09-06T03:35:00.004+03:00

sau viitor închipuit pentru actorul de duzină...
Ultima oară l-am văzut într-o seară rece de toamnă. Era pe la început de septembrie când frunzele încă se agăţau de grengi aşa cum fac buzele de indrăgostiţi în gară. Ploaia se auzea ca un şoptit de iubită. A trecut pe lângă mine o umbrelă care se termina într-o palmă de domnişoară firavă. Apoi mi-a tăiat calea o voce baritonală şi un fulger cât toată imaginaţia a luminat strada. Atunci l-am văzut. Cu ochii galbeni şi mâini moi. Avea o pătură din ambalaj de pufuleţi. Stătea acolo, aproape neclintit cu o pernă din cartoane sub ceafă. Atunci nu m-a recunoscut dar cu patru sau cinci luni înainte îmi ceruse o ţigară în Cişmigiu. Mi-a promis că la schimb îmi recită din Şeispir. Să fi avut cam 50 de ani. Spunea că el de fapt actor a vrut să fie doar că nu a avut noroc. Şi-a băgat mâna în pantalonii gri de stofă şi după un timp a scos un pai de chibrit. Unul singur, pe care l-a ascuns în palmă. Nu am putut să îl refuz. - Sonetu’ cin’zeci de Şeispir. (...) Nu ştiu dacă era cu adevărat Sonetul L, dar timp de câteva minute, l-am urmărit cu cea mai tâmpă privire din toate câte există. La sfârşit mi-a mulţumit. Şi-a băgat ţigara în buzunar şi a plecat.

criminal în serie

2009-09-04T23:46:00.003+03:00

Stătea acolo în grădină cu palmele înfipte în iarbă, cu pământ şi furnici sub unghii. Poziţia era atât de greşită, încât amorţeai numai privind. S-a apropiat de el Lăcrămioara, o fată de vreo 32 de ani care îl iubea în secret. I-a tamponat fruntea cu un şerveţel şi i-a zâmbit. A vrut să-i dea şi apă dar nu a îndrăznit. De emoţie. El a rămas neclintit. Regizorul era convins că dacă se mişcă, se pierde starea, tot; îl fixa cu privirea aşa cum stai cu ochii pe un câine. Era linişte. Nicolae schimba rola de film din aparat, domnul Stănciuc căuta un unghi bun-bun de tot iar soarele se plimba spre asfinţit leneş. Lăcrămioara înghiţea în sec şi nu ştia dacă să spună ceva sau nu. Damian înţepenise aşa, cu fundul într-o băltoacă şi cu furnici scormonind sub unghiile lui subţiri lipsite de calciu. La un moment dat Stănciuc găseşte locul, regizorul aprobă, Nicolae fixează trepiedul şi Lăcrămioara intră în cadru. Agitaţie, rumoare, nervi şi sunetul vocii ei care explică simplu : domnului Damian îi trebuie un pic de pudră. Au trecut încă trei săptămâni înainte ca filmările să ia sfârşit. Nu era un om în toată echipa care să nu se simtă extenuat. Pelicula a intrat în istorie şi pe câţiva dintre cei de atunci, cinematografia i-a ucis. I-a curăţat din peisaj fără să întrebe. Nimeni nu şi-a dat seama decât peste un timp, iar unii nu au vrut să recunoscă. Cei mai mulţi însă nu au fost în stare să accepte. Se întâmplă fără să îţi dai seama. Te loveşte în ceafă poate duminica dupăamiaza chiar după ce ţi-ai băut şpriţul în familie. Şi este atât de simplu, atât de evident şi logic.... Când realizezi un proiect bun, pretenţiile cresc atât de mult, încât trebuie să îţi fie frică. Presiunea se lasă asupra ta atât de mult încât te poate strivi. Tu nu trebuie decât să o simţi, să o conştientizezi. Altfel laşi un proiect bun să fie cel care îţi îngroapă cariera.

teatrul.braille pentru suflet

2009-09-03T01:59:00.005+03:00

Se uită la tine când vorbeşte. Înjură, ţipă, creşte în intensitate, accentuează cuvinte, gesticulează şi te convinge cu privirea. De fiecare dată foloseşte doar cuvintele care trebuie folosite iar naturaleţea limbajului nu poate decât să te convingă că orice ar spune "aşa e!".

Acum se uită în gol şi îşi aduce aminte. Povesteşte cald, mângâindu-şi burta, privind undeva deasupra capului meu. Are ochii unui câine abandonat în stradă şi adoptat de o altă familie. Îmbrăcat în zdrenţe sau în frac, sătul sau flămând, ochii acestui om rămân la fel. Mici, de o culoare nesemnificativa, expresivi. Nu e nici patetic şi nici trist. Povesteşte la fel de incitant numai că nu se uită la mine atât de des. Vorbeşte despre teatru.

Fiecare om pentru care teatrul este pe primul loc, are un mod aparte de a-şi da sentimentul pe faţă. Cunosc pe cineva care face glume pe seama "sfintei scânduri" sau a "talentului venit de la divinitate", a regizorilor mari şi a pieselor care se joacă. Uneori îi sunt parteneră în a batjocori tot ce înseamnă domeniul ăsta, în a da dracului orice sentiment şi în a termina prin "Ce atâta teatru?!". Reuşeşte să dea impresia că nici măcar nu înţelege de ce există teatru (şi în alt sens chiar aşa e) sau ce folos are.

Un altul e foarte sistematic. E ordonat în explicaţiile pe care le dă când vine vorba de orice legat de teatru. Are chiar un tic cu mâinile când face asta şi de multe ori, aşezatul confortabil, atinsul bărbii, aerul strâns în piep şi glasul neschimbat dar uşor atins, pare un ritual.

Sunt unii care scriu despre teatru, alţii care oriunde-oricând vorbesc doar despre piese, replici, autori. Există deasemnea oameni care se emoţionează şi devin patetici - pot chiar să o dea în plâns gafând cu câte o frază veche - aşa cum există oameni care tac. Pe toţi ne leagă acest sentiment anonim, care, fără să vrem iese din noi. Oricât de nonşalanţi am fi, oricât de aroganţi am fi, de sistematici sau de simpatici, de patetici sau de superficiali – şi toate astea în aparenţă - toată gloata asta dinăuntru, iese! Iese prin zâmbet, prin unghiile murdare de la repetiţii, prin cearcănele de la ochi, prin ridurile din jurul gurii, prin sfârcuri, prin lobul urechii, prin putoarea buricului, prin bocancii prăfuiţi în ateliere, prin părul nespălat...la dracu, prin tot!

Nici ei nu-şi dau seama şi nici noi. E doar ceva care pluteşte. E doar fascinaţia "nu ştiu-lui". Şi cu toate astea, între toţi oamenii ăştia care au un colos în comun există invidie, răutate, nesimţire, ură, egoism, orgoliu şi multe altele. Şi asta pentru că pur şi simplu semănăm nespus de mult unii cu alţii.

cum să nu te ratezi.refacerea traseului

2009-09-02T05:20:00.004+03:00

Aveam un sentiment de vină care mă tot trăgea de mâneca. Mergeam strâmb, un pic aplecat spre partea stângă de parcă ţineam de mână un copil care mă ruga neîncetat să-i cumpăr îngheţată la cornet. Ce-i drept eram şi un pic nervos datorită pietrei pe care o tot simţeam în pantof. Stătea undeva între degetul mare şi călcâi, plimbându-se la fiecare pas de la un capăt la altul. Iar eu, în sinea mea mai deştept decât pietricica, încercam să calc tot mai apăsat. Ea – piatra – [gândeam] ar fi trebuit să se simtă ofensată şi să plece din pantof precum nisipul din papuc, să se scurgă uşor pe asfalt ca un vis de care nu mai ai nevoie. Dar nu (!) aşa că am recurs la singurul lucru pe care eram în stare să-l fac : mi-am cumpărat îngheţată la cornet. Credeam că o să treacă. Speram că va fi mai bine. M-am înşelat. Acum parcă îmi era peste puteri. Mâneca mi se lărgise, pasul era şchiopătat îar îngheţata începuse să se topească. Eram în întârziere. Începusem să grăbesc pasul dar "puştiul" se ţinea scai. Chiar a avut timp să-mi amintească de toate facturile neplătite. (Făcea asta de fiecare dată când ne opream la semafor) Problemele mă înghesuiau între ele, aproape că mă orbeau; nu mai eram în stare să înghit iar creierul începuse să gândească singur. Chiar în acel moment am realizat că stau în faţa uşii de la intrare. Eram acasă. Am păşit repede pragul şi am alergat până la mine în cameră. M-am închis acolo. Şimţeam că îmi vine să pocnesc pe cineva. M-am schimbat de haine şi am început să îmi citesc jurnalul. Tot. Asta mi-a provocat o stare de agitaţie şi mai mare. Ca să mă liniştesc am început să mă plimb pe hol şi să vorbesc cu mine însumi. La un momet dat repetam obsesiv “bună seara tată” şi simţeam cum toată lumea din casă mă priveşte ca pe un străin. Dar nu-mi păsa. Vroiam să mă ierte (tata). Vroiam să fie mândru de mine şi de ceea ce fac, deşi niciodată nu i-am dovedit că merit. Se întorcea pentru puţin timp acasă după o lipsă de 5 ani iar eu trebuia să-i demonstrez că sunt bun de ceva. La un moment dat, brusc, s-a luat lumina. Am fugit repede în sufragerie. Deodată cineva a tras draperia şi lumina a început să năvălească. Am stat aşa încremenit câteva secunde. Am şoptit : - Bună seara tată. Cred că mi-au trebuit 10 minute să lipesc cuvintele astea. Eram complet pierdut. Aproape plângeam de ruşine şi emoţie. Tata s-a ridicat încet din fotoliu şi a început să râdă moale, cu ochii mânjiţi de riduri. M-a luat în braţe fără să spună un cuvânt. Am stat aşa mult timp şi îmbrăţişaţi am mai schimbat câteva cuvinte. Simţeam că îmi plezneşte inima. După aproape o oră de stat împreună tata a deschis un plic unde avea păstrată o scrisoare de la mama. În timp ce-şi plimbă ochii cu voce tare de la o literă la alta, cineva a dat drumul iar la draperie. În acel moment, am ştiut că-i gata şi 300 de mâini (inexistente până atunci) au început să aplaude.

admiterea la unatc din experienţa unui respins

2009-09-01T02:47:00.005+03:00

E greu. Greu de tot. Nu din cauza probelor. Pentru ce înseamnă regia de teatru, admiterea asta e de fapt floare la ureche. Ai 17 piese de citit, unele de ştiut ca pe Tatăl nostru şi altele doar de avut habar. Ai trei probe: oral, scris, practic. Voi face referire doar la prima probă unde trebuie să prezinţi trei poveşti (după o poză, un anunţ şi pe baza unor date din textele din categoria “tatăl nostru”). Nimic mai simplu...

E greu. Greu de tot, pentru că te arunci într-o luptă în care adversarii nu sunt nici mai buni, nici mai slabi. Un meci de fotbal, un război sau un joc de strategie îţi oferă tot timpul doi adversari în care unul e mai bun decât altul, între care concurenţa există iar victoria e stabilită după nişte criterii. Golurile sunt goluri, teritoriile sunt teritorii iar vieţile şi punctele rămase sunt dovada învingătorului. Aici nu e concurenţă. E o luptă în care de fapt nu se întâmplă nimic. Problema devine, deci, a ta.

Întrebările frecvente înainte de a intra [în examen] sunt ”Ce să zic dacă mă întreabă asta?”, “oare să spun că îmi place regizorul x?”, “ce piese am văzut şi despre care e mai bine să vorbesc?”.

Cum e mai bine să te comporţi? Să fii timid ca să eviţi orice iz de aroganţă? Sau să fii arogant ca să nu fii prea timid... pentru că timiditatea nu e un atu în meseria asta? Să laşi emoţiile să iasă prin cămaşa transpirată, prin ochii tulburaţi sau prin jocul continuu al degetelor sau să ţi le stăpâneşti ca să fii sigur pe tine aşa cum trebuie să fii în meseria asta? Să ai un discurs elevat ca un om care a învăţat un an de zile sau să laşi lucruile să se subânţelegă pentru că fineţea contează în teatru?

Să te duci îndrăcit explicând “teatrul e viaţa mea” sau să abordezi o atitudine de om conştient că e la vârsta în care explicaţiile patetice legate de “sfânta scândură” sunt inutile pentru a exprima ce e de fapt înăuntru (ca un copil care nu poate spune cât de mult îşi iubeşte mama). Să-ţi faci de acasă un discurs sau să alegi naturaleţea unui dialog? Să fii politicos şi să ridici ochii cu sfială sau doar politicos şi sigur pe tine? Să foloseşti un vocabular academic sau să vorbeşti din tine ca atunci cand eşti cu cineva cunoscut?

E greu. Greu de tot. Poate că răspunsul la toate întrebările de mai sus ar fi “să fii tu însuţi”. Nu! Greşit! A fi tu însuţi nu poate fi niciodată pe placul tuturor. Deci trebuie să te gândeşti la riscurile pe care ţi le asumi când pleci de acasă cu gândul “Sunt eu, cred în ceea ce fac, trebuie să se vadă asta”. Uneori se vede, alteori nu se vede. Uneori funcţionează simţul umorului, alteori nu. Uneori o lacrimă la sfârşit e un argument că miza ta e să intri la această facultate, la fel cum râsul poate fi luat ca demonstraţie de "have fun" la un examen unde nu se cuvine aşa ceva. Admis sau respins? Niciodată nu e sigur. Niciodată nu te aştepţi. Şi niciodată nu e nimeni vinovat. Nici tu, nici ei. Chiar nu! E pur şi simplu... şi trebuie să recunosc că e mai mult simplu decât ...pur. E greu. Greu de tot.

actorul fraged

2009-08-31T02:26:00.005+03:00

Bun şi vine momentul în care primeşti hârtia aia în mână. Nimic deosebit. O pagină pe care îţi stau scrise numele şi profesia. Ieşi din clădire şi mai priveşti o dată hârtia. Din varii motive, ăsta e momentul în care unii se hotărăsc să îşi facă o carte de muncă sau să plece de nebuni prin viaţă. Când eşti angajat într-un teatru, trebuie să te supui instituţiei respective. În ansamblu, parcă nici nu sună aşa de rău. Ai un salariu fix, lunar. Îţi primeşti banii chiar dacă nu eşti distribuit, chiar dacă nu ai nici un spectacol toată stagiunea; chiar dacă nu joci ani la rând. În plus ai numele tipărit pe o bucată lucioasă de plastic (mulţi nu obţin lucrul ăsta)! Ca să nu mai spun de faptul că te poţi mândri cu o frumoasă cabină în care uneori intră chiar Gheorghe Dinică sau Victor Rebengiuc. Apoi nici nu ai prea mult de lucru. Obţii din când în când câte un rol micuţ, nimic observabil (nu trebuie să îţi faci griji!). Şi în timp (cu puţin noroc), rolurile devin din ce în ce mai mari. (Se opresc însă undeva la rol secundar!) Şi încă ceva : creşti în grad. Mai mult, odată angajat, nu prea poţi refuza rolurile care ţi se dau, deci funcţie de noroc vei nimeri în spectacole mai bune şi/sau mai slabe. (Dar amănuntul ăsta deja cred că nu mai contează.) Deci dacă nu te interesează deloc ceea ce faci, alege opţiunea numărul unu şi un funcţionar din teatru te va prelua în cel mai scurt timp posibil (atenţie, trebuie mai întâi să dai o probă!). Mai arunci o privire hârtiei pe care o ai în mână. Te gândeşti că poate o colaborare ar fi mai nimerită. Şi este într-adevăr o alegere bună. În momentul în care un nou proiect urmează să fie demarat poţi merge să dai o probă. De tine depinde să îţi alegi proiectul potrivit ţie (comedie, dramă, ceva uşor, ceva mai greu, etc) precum şi rolul pentru care vrei să lupţi (principal, secundar, episodic sau figuraţie). În alte cuvinte, ţi-o faci cu mâna ta! Funcţie de Ţ-înşpe mii de motive poţi să iei proba sau să o pici. Dar în principiu totul se rezumă la două lucruri : 1. cât de bine eşti pregătit şi 2. dacă tu eşti ceea ce se caută. Când nu eşti distribuit, e simplu : încerci iar. Dacă eşti totuşi selectat atunci e foarte bine. Îţi faci treaba cu seriozitate şi conştiinţă profesională. Eşti plătit pe spectacol. Există doar o mică problemă. Varianta A. Acest gen de proiecte, dacă au loc în teatru, atunci în cel mai bun caz, poţi să dai probă pentru rol secundar. Distribuţia principală (de regulă) o alege regizorul în prealabil. În acest caz, faptul că tu eşti un tână înconjurat de oameni care au ani mulţi de teatru acumulaţi, nu vei fi niciodată observat. Spectacolul se va face pentru acei actori consacraţi iar lumea va veni să-i vadă tot pe acei actori. Este o bună metodă de lucru (tu cu tine şi nu numai), doar că nu faci carieră. Varianta B. Dacă însă spectacolul se va desfăşura într-un mediu neconvenţional, dacă este un proiect underground, atunci ai ocazia să dai probă şi pentru rol principal. În cazul ăsta nu trebuie să te gândeşti că te vor vedea doar 30 de oameni la o reprezentaţie şi nici că vei fi plătit prost. Această opţiune personal mi se pare cea mai bună şi dacă o obţii, trebuie să o fructifici cât poţi de mult. Vei observa de fapt că acest tronson este ocupat în mare parte de actorii tineri. Deci dacă te interesează ceea ce faci, alege opţiunea doi A – colaborare în teatru. Dacă ai încredere şi mai multă în tine şi crezi că eşti în stare să demonstrezi, atunci alege varianta 2 B – teatru underground Există şi varianta trei. Asta e pentru cei cu bojocii tari în pantaloni. E alegerea pe care o faci dacă vrei să fii complet independent (freelancer). În cazul ăsta lucrezi de unul singur un spectacol, tu eşti cel care pompează bani şi tot tu trebuie să îl promovezi. Cu puţin noroc, mai aduni câţiva oameni ca tine şi îţi faci o trupă. Ai şi aici multe avanaje : lucrezi doar ceea ce vrei cu adevărat, poţi să mergi prin ţară sau prin lume cu spectacolul, etcetera. Dacă proiectul este foarte bun, poate fi cumpărat de un teatru, bar, s.a.m.d.. Dar dacă faci acest pas, trebuie să ştii sigur că – în primul rând – tu eşti colosal, să ai încredere maximă în tine iar în prealabil să fi primit câteva confirmări solide. Personal mi se pare o opţiune excelentă, superioară din toate punctele de vedere celor mai sus numite. E de admirat. Plus că această variantă de a lucra este o alegere făcută în mare parte de actori tineri care îşi doresc, cred şi visează. Şi asta e tot. E un zbor frumos şi depinde numai de tine dacă alegi să îl parcurgi cu sau fără aripi.

şomaj sentimental

2009-08-29T17:04:00.003+03:00

Ai văzut-o de când a coborât din maşină. Mirosea a portocale. S-a aşezat pe o bancă verde vis-a-vis de tine. Ai ridicat ochii încet, până când ţi-ai lovit privirea de umărul ei, de sâni, din nou de umăr şi în cele din urmă ochii s-au întâlnit. S-a uitat rapid în altă parte şi-a început să citească ceva. Te-ai chinuit o oră până când ai fost sigur că ţi-a observat zâmbetul disperat. După un timp vă odihneaţi amândoi pe aceeaşi bancă iar buzele erau gata-gata să se ciocnească. Să ne oprim un pic! Întrebare : crezi că te-ai gândit de acasă CUM vei aborda doamna din parc cu miros de portocale? Nu! Bun, vă rog acum : continuaţi! Spectacolul e ca un sărut furat de la o străină întâlnită în parc. Durează o veşnicie până când îţi faci curaj să te apropii de ea şi când ajungi acolo, totul se consumă într-o clipă. Ceea ce e cu adevărat important e cum ajungi să furi sărutul. Însă "cum" nu trebuie să existe pentru un actor; cum trebuie să ne nască. Primul pas este să judeci, al doilea este să spui că ai terminat căutarea; în acel moment, fără nici o urmă de îndoială, personajul tău a murit. Şi totuşi nu înţeleg de ce tot mai mulţi regizori oferă cum-uri actorilor?! De ce tot mai mulţi actori acceptă rezolvările cele mai banale? Şi până la urmă cui dracu’ îi place să audă "ei, n-ai văzut că toată scena era pusă cu mâna"?

dialog închipuit

2009-08-28T18:52:00.007+03:00

Actorul : Trebuie să ne împăcăm!
Rolul : Nu, nu trebuie!
Actorul : E adevărat că am stat departe o vară întreagă, dar gata! Acum sunt aici!
Rolul : Nici nu mă gândesc!
Actorul : Te rog... Vom aştepta împreună, pe un taburet, în culise la Bulandra şi când lumina e perfect rotundă, ieşim în faţă şi zâmbim. Ce spui?
Rolul : Spun că eşti un dobitoc! Trei luni de zile-ai fost plecat! Nici măcar o scrisoare, un gând! Te-ai distrat la mare şi-ai băut ca un porc!
Actorul : Nu-i adevărat. Am petrecut un sejur cu familia. La Covasna! Şi-n Sibiu la mama soacră! (Trebuia să o vizitez!) Auzi, nu fii ingrat!
Rolul : Aha! Tot eu sunt ăla mizerabil! Păi atunci n-ai decât să fii tu în situaţie şi gata! Nu-ţi trebuie nici un rol!
Actorul : N-am vrut să spun asta...
Rolul : Hai că mă faci să râd! Păi n-am vorbit cu Treplev cât-ai fost plecat?! Mi-a spus că nici măcar nu l-ai băgat în seamă stagiunea trecută!
Actorul : Nu-i adevărat! Ne-am certat de la povestirea aia tâmpită cu luna! Atât. Şi un pic de la Nina... Dar nimic mai mult! Oricum, ne-am împăcat.
Rolul : Şi eu de unde ştiu că nu vei face la fel şi cu mine!?
Actorul : Dar “am venit să-ţi bandajez iar trupul cu bucăţi din carnea mea”!
Rolul : Nu fii măgar! Aia e replica mea, pe care i-o dau domnişoarei Suzi în scena 4!
Actorul : Corect! Dar fără mine nu o poţi rosti! Şi uite, am venit cu hainele tale preferate şi cu un teanc de povestiri.
Rolul : Pffff... Nu ştiu...
Actorul : Nu sunt eu cel mai bun, dar ştiu că un personaj poate exista numai când un actor şi un rol lucrează împreună… Aşa că stai aici şi ascultă!
Rolul : Hei, hei! Cu un ton mai drăguţ, nu se poate?
Actorul : Te rog!
Rolul : Aşa!
Actorul : La ce doamne iartă-mă te gândeşti când dai replica asta de aici....
Rolul : Care?
Actorul : Uite asta!..

operaţiunea "nu fii tembel"

2009-08-27T16:26:00.004+03:00

Ne agăţăm de lucruri mici şi uităm de esenţă, uităm de lucrurile cu adevărat importante. Şi ne agăţăm de ceea ce e aproape inutil. Ar trebui să privim problemele din teatru sau film din interior fără să încercăm o analiză sau o abordare rapidă care să se rezume doar la aspectul exterior. Pentru unii, e important să aibă un nume pompos; e vital să aibă unghiile tăiate perfect (pentru asta de obicei, angajează specialişti în manichiură). Apare şi veşnica întrebare : omul face haina sau haina pe om? Joe Pesci face comedie bună (dacă vă mai amintiţi de “My Cousin Vinny” sau “Home Alone”) şi roluri excelente în dramă (cu siguranţă ştiţi de “Casino” sau de “Goodfellas”). Pesci în italiană înseamnă peşte (la plural). Tot la fel, la varsta de 10 ani, agentul său l-a sfătuit pe Leonardo DiCaprio să-şi schimbe numele său într-unul mai prietenos-american : Lenny Williams. Inutil să spun, că el nu a urmat acest sfat. Din când în când se mai găseşte câte un nene revoltat pe sistem. Şi dă vina pe ăla mic pentru că azi vrea prea multă atenţie. Se găseşte cineva care nu înţelege de ce Ionel este cel mai căutat. - Păi ce facem cu un regizor care are toate datele şi nu poate pătrunde? Trebuie să ştii că eşti foarte bun dacă nu-ţi convine şi vrei să iei atitudine. Altfel nu poţi să ieşi în stradă şi să te lupţi cu sistemul. Nici măcar lui Donald Duck nu i se pare comic lucrul ăsta! (Şi el râde la toate poantele făcute de Uncle Scrooge). Uneori nervii sunt întinşi cu grebla de pomană. Marlon Brando a câştigat pentru interpretarea personajului Don Vito Corleone, din filmul lui Francis Ford Coppola, “The Godfather”/”Naşul”, Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal masculin. Actorul a refuzat să accepte premiul pentru că SUA şi mai ales cei de la Hollywood aduc acte discriminatorii poporului american nativ. Brando nu a apărut la ceremonia de decernare a premiilor. E loc şi de ironie. Dar tu tot trebuie să ai forţa de a merge mai departe chiar şi atunci când pierzi. Şi trebuie să fii pregătit pentru orice. În domeniul ăsta nu plânge nimeni dacă tu nu mai poţi şi într-o bună zi tragi pe dreapta. Când The Tramp era cel mai cunoscut şi îndrăgit personaj din cinematografie, a fost organizat un concurs în care participanţii trebuiau să îl imite pe Charlie Chaplin. Se spune că mii de fani au participat la acea întrecere. A luat parte la eveniment chiar şi Charlie Chaplin. El a ieşit pe locul 3.

încă un pic şi gata

2009-08-25T23:27:00.004+03:00

- Şi proba asta cum e? Mai întâi cântăm şi dansăm şi abia după asta ne ascultă la poeziile din repertoriu? - Eu am auzit că sunt două probe separate. - Nu, nu! Sunt la un loc. Îţi spun eu că am dat şi anu’ trecut. Dar nu conteză ordinea. Te pot pune să cânţi şi dup-aia să spui un text. - Pe baiatul care a fost înainte, l-au pus să-şi imagineze că vorbeşte cu bunic’su care nu aude… - Cum mamă te-au picat? Dar ce s-a întâmplat? - Eu am plecat. Trebuie să-mi citesc piesele pentru proba scrisă! - Ei, nu-ţi ia mult! Poţi să cauţi pe net la rezumate.ro. Eu aşa am făcut. - La mine e mai grav. Eu n-am învăţat monologul! - A, nici eu! Auzi, da’ la ultima probă mai cântăm? - ... trebuie să intru ... - Baftă! Vine o vreme când ţi se hotărăşte viaţa în câteva minute. O întâlnire simplă în care vă priviţi în ochi, schimbaţi câteva cuvinte, se aplică o ştampilă şi gata. Ca să nu plece nimeni îmbufnat, la final se lasă cu dans şi cântec. Şi oricât de complementar ar părea, de tine depinde tot. Cei râniţi - unii în orgoliu, alţii în intuiţie sau dumnezeu mai ştie pe unde – pleacă, lăsând (după un timp) bandajele, plictisite, să cadă singure. Cei rămaşi, aşa înjumătăţiţi, îşi încordează ambiţia şi merg mai departe. În cele din urmă şarada ia sfârşit. Pe stradă şi-n păr, peste sandale şi printre dinţi pluteşte o emoţie contagioasă. Se simte în tot cartierul. O tanti firavă, cu un teanc subţire de foi între mâini, păşeşte timid spre mormanul de suflete în aşteptare. Lumea dă buluc. E momentul decisiv, momentul în care toată tensiunea se împrăştie în oraş.

când teatrul este mic

2009-08-24T07:25:00.004+03:00

Înainte de toate să ne închipuim că vrei să mergi la teatru. Să presupunem acum că ţara noastră e de fapt un oraş şi că putem ajunge în cel mult o oră la orice teatru vrem noi. Să mai presupunem că sunt destule săli astfel încât fiecare artist (actori/regizori/etc) în parte are câte un singur spectacol în seara aceasta. Toate reprezentaţiile încep la aceeaşi oră, se joacă o singură dată şi în acelaşi timp dar (atenţie!) se joacă pentru ultima oară. Biletul să spunem că ar costa 50 de lei indiferent de spectacolul la care ti-ai dorit să ajungi. Şi să mai adaugăm ceva. Dacă nu suporţi canicula, atunci afară sunt 40 de grade la umbră. Sau dacă deteşti ploaia, atunci afară e furtună. Ş.a.m.d.. Din varii motive, abia acum afli toate aceste lucruri. Pentru ce spectacol/actor/regizor/etc ai ieşi din casă? Pentru ce sau cine ai plăti oricum? Sau poate că îţi schimbi brusc planurile pentru seara respectivă (la o adică opţiunile sunt infinite)… Mi-ar plăcea acum să am o listă lungă. Să-mi vină să dărâm teatrul de ciudă că nu pot vedea mai multe spectacole în acelaşi timp. Să dau telefoane la prieteni, să ne impărţim şi fiecare să filmeze pe ascuns câte o piesă. Să vreau să fiu peste tot. Să fie atât de greu s-aleg încât gândurile să mi se tamponeze violent în mintea mea. Dar cel mai mult, mi-ar plăcea să simt cum pierd ceva indispensabil, extrem de valoros, dacă nu ajung acolo. Să simt că spectacolul se joacă pentru mine. (Asta cu siguranţă e cel mai important!) Dar nu. Din păcate, nu. Din păcate pot să aleg cu uşurinţă... Şi dacă întârzii, oricum nu începe la fix.

animalul

2009-08-23T06:21:00.003+03:00

Şi m-am aşezat pe scaun. Era roşu. De fapt roşu era materialul care ţinea loc de husă. Mă înţepa uşor în ceafă de parcă purtam un pulover din lână făcut de bunica. Aşteptam. În spatele meu se auzeau sunete de toate formele. Abia veniţi, un sărut neterminat, un ambalaj de biscuiţi ascuns între scaune...
- Nu vă supăraţi, aici este rândul 18? Am locul 7 pe rândul 18...
- Pardon! O plasatoare cu sprincene false.
- Luaţi loc aici vă rog... Sala se umple cu un zumzet indefinit. (Ca atunci când te chinui să prinzi un post de radio.) Se spune că actorii se uită la public printr-o găurică minusculă decupată în cortina. Ăsta e motivul pentru care volănaşele uneori se mişcă. Sau poate că e doar un mit... Un mic anunţ despre telefoane mobile şi camere de luat vederi. Nimeni nu îl ia în seamă. (Unii dinte cei prezenţi schimbă deja păreri despre spectacol. Nu, nu l-au mai văzut! Pentru că în seara aceasta are loc premiera!) Mai trece un timp şi se lasă linişte. Există o secundă în care aparent nu se întâmplă nimic. Imediat după ce lumina scade şi publicul devine mut. Înainte de a se trage cortina, există o secundă goală. Acel moment are un efect uimitor asupra spectatorilor : îi transformă într-un animal nemilos, extrem de inteligent, cu sute de perechi de ochi. În cele din urmă, pe scenă urcă un grup de oameni care se chinuie să păcălească namila. Să tragă pe sfoară imensitatea venită în vizită. Animalul de pe scaunul cu husă roşie nu se lasă păcălit. (Deşi e foarte simplu de amăgit! Înainte ca el să credă, trebuie ca tu – cel care eşti deja urcat pe scenă – să crezi.) E bine că încă are un grăunte de răbdare. Uneori, oricine eşti, nu îţi vine să ţipi “Nu subestimaţi bestia!”!? E o fiinţă pe cale de dispariţie. În timp a părăsit aproape de tot circul şi sala de cinematograf, aproape toată experienţa underground... Şi m-am aşezat pe scaun. Era roşu. De fapt roşu era materialul care ţinea loc de husă. Mă înţepa uşor în ceafă de parcă purtam un pulover din lână făcut de bunica. Aşteptam.

vrem ceva nou

2009-08-21T00:06:00.003+03:00

Nu trebuie să inventezi nimic. În teatru nu ai ce să inventezi; poţi doar să descoperi. Şi nici nu trebuie să faci greşeala de-a-ţi dori să descoperi ceva nou. Întri într-o lume în care oamenii plimbă sentimente de la unul la altul. Asta e tot. Nu e un secret sau un mister la mijloc. Toată lumea ştie lucrul ăsta. Când mergi la teatru, chiar asta vezi : sentimente ambalate într-o poveste. Păi cum să înventezi sau să descoperi sentimente? Nu că e caraghios?! Ele deja există. Nu se născuse Adam şi ele tot ţopăiau peste tot. Şi atunci eu doar mă întreb de ce multă lume vorbeşte despre nou în teatru, când se referă la interpretarea rolului "X" de către actorul "Z" ?! Un regizor monteză pentru că vrea să înţeleagă un fenoment mai bine, iar un actor îşi doreşte să trăiască acel fenomen. Rezolvarea acestor probleme se face prin consum de sentimente; sentimente care la rândul lor sunt traduse în acţiuni, vorbe, etc. Produsul finit este spectacolul. În rest, teatrul nu trebuie decât să ridice întrebări. Dacă e pus în scenă un text care nu a mai fost montat până în acel moment, vorbim despre o premieră pe ţară sau despre o premieră mondială. La fel de bine putem spune că e o poveste nouă. În orice caz, nu este o interpretare nouă. În situaţia în care actorul X dă viaţă unui personaj pe care mulţi alţii l-au interpretat înaintea lui, modul lui X de a rezolva personajul, nu este unul nou. Este diferit, este altfel, etc (pentru că un actor trebuie să îşi lase amprenta peste acel rol). "Nou" nu mai există din momentul în care a avut loc primul spectacol de teatru. Există doar diferit. Păi cum sună "Mihăiţă a interpretat personajul Hamlet într-o manieră nouă." Păi adică ce i-a făcut???? Vin eu şi întreb. Adică cum "nou"? A, deci eu dacă refuz să merg în parc, şi toţi ceilalţi au hotărât că e neapărat nevoie să se meargă, înseamnă că eu am avut un comportament nou? Poţi spune "salut" în mii de feluri, pentru că acel cuvânt poate exprima mii de sentimente (de la ură şi frică până la iubire şi dispreţ). De ce nu apare cineva care să spună ""Ai auzit cum a spus tipu’ ăla "salut"! A sunat atât de nou!""

povestea cu final deschis

2009-08-19T15:55:00.004+03:00

Am început din invidie. Un început bun. Deja mă integrasem în lumea teatrului. Aveam... cam câţi ani au copii în clasa a V-a şi după ce am fost dată afară de la balet pentru că nu ştiam care e stânga şi care e drepata, după ce am luat o gură zdravănă de apă şi am refuzat să mai merg la înnot, după ce s-au îngrozit profesorii când eu stăteam în faţa pianului, frate-miu s-a apucat de chitară. El a rămas acolo, eu am rămas acasă. Invidie, după pretenţii, mare! Frate-miu devenea artistul familiei şi asta nu era bine. Nu era bine deloc. "Vreau şi eu să fac ceva!!!" ţipam în faţa părinţilor crispaţi de antitalentul meu în dans, muzică şi sport. Nu ştiu cum, dar s-a votat: O ducem la teatru!

Şi gata. Articolul meu ar putea lua sfârşit. Dar o poveste - chit că i se ştie finalul - trebuie spusă până la capăt. Deci: am recitat poezia "Ariciul cu-n picior scrântit". Profesorul de teatru s-a arătat extraordinar de încântat de talentul meu nemaiîntâlnit. După mult timp mi-am dat seama că aşa minţea pe toată lumea. Dar atunci l-am crezut. Şi mama l-a crezut. Şi foarte bine a făcut pentru că mama a ţinut cont de un singur sfat dat de acest om "Să nu-i faceţi supărări doamnă, că-i dispare talentul!". Asta mi-a plăcut! Încă i-o mai spun mamei.

A urmat deci visul de a deveni actriţă susţinut de marile mele realizari: "Diploma pentru concursul de bancuri oferită Micului Actor, Nicoleta Popescu" (asta în timp ce colegii mei primeau diplome la olimpiadele naţionale la matematică şi fizică, sau se prezentau la şcoală cu medalii naţionale de aur la karate); "Diploma din partea juriului pentu răspunsurile distractive la ora deschisă de matematică" (după pregătiri istovitoare şi repetiţii nebune cu profa de mate care ne considera nişte copii geniali...sau îi considera). Primeam din partea profesorilor din generală reacţii din cauza cărora talentul pe care mă bazam în urma unei exagerări generale prindea contur. Cea mai mare dovadă era că nimeni nu mă lua în serios când ridicam o problemă...şi totul se încheia cu râsete şi zâmbete.

În liceu lucrurile s-au schimbat. Am început să mă joc de-a teatru şi ca regizor sau actriţă, dar şi ca dramaturg. S-au întâmplat lucruri mici care au contat doar la momentul respectiv. Am început să cunosc oameni şi locuri; să simt când merită să aplauzi şi când nu; să-mi dau seama cât de mică sunt, să fiu sinceră cu mine, să caut, să descopăr, să aleg. Dar toate astea într-un flux al normalităţii de care nu am fost niciodată conştientă. Astfel ajungem la prezent. Povestea nu mai poate continua. Nu pentru că nu mai există ci poate pentru că nu mai vreau să o scriu. Din respect pentru cititorii de poveşti voi aduce totuşi o încheiere.

De ce începe cu "a fost odată ca niciodată" şi nu cu "am încălecat pe-o şa"... nici asta nu vreau să vă spun. "A fost odată ca niciodată un pitic. Şi acest pitic trăia într-o lume în care nu putea să crească. Nimeni însă nu ştia de lucrul acesta înafară de el. Piticul nostru avea un chef de viaţă nebun. Trăia în gălăgie, râdea tot timpul, uneori aproape sfidător...Dar el ştia. Piticul ştia că avea să rămână mic. Ştia că trăind în lumea asta... n-o să crească niciodată. Şi asta nu îl speria deloc. Îi plăcea la nebunie! Avea mereu ceva nou în faţă.

Oamenii din jur aveau toţi ceva neîntâlnit, străzile mici păreau pentru el nestrăbătute iar curţile altora trebuiau exploatate cu totul. Se distra copios. Piticul nostru trăi într-o lume în care era liber în curiozitate. Şi într-o zi, s-a hotărât să facă lucruri mari. El, piticul cel mic de care vă vorbesc s-a gândit că poate construi castele cu zâne şi spiriduşi mai frumoase şi decât cele pe care le colora când era singur. L-a bufnit râsul, i-a venit să creadă, a dat bice la birje şi pe-aici ţi-e calea! Din când în când piticul nostru cădea din trăsură, greşea drumul, plângea, se lovea sau dădea peste alţi pitici şi oameni care şi ei la rândul lor plângeau. El se speria pentru că greşea fără să-şi dea seama. Problema era că piticul nostru nu era conştient că, rămânând tot timpul mic, n-a avut când să înveţe care e stânga şi care e dreapta."

unele poveşti pot fi mâncate oricând pentru că nu expiră

2009-08-17T06:43:00.005+03:00

Teatrul nu poate exista fără poveste. Textul rostit pe scenă e ca o masă de prânz. Ai nevoie de subtext şi de poveste iar la desert, de interpretarea actorului. Pe deasupra (fără să se simtă), o băutură bună care să le îmbine şi să le modeleze pe toate în burtă : regia. Nota de plată o achită publicul şi dacă spectatorul a primit puţin, nu mai vine a doua oară. Spectatorul este flămând mereu – chiar dacă în sală sunt numai 15 oameni. El dacă a plătit 5 lei, vrea să râdă şi să plângă de 5 lei. Îl laşi nesătul (!?) – hmmmm – nu e prea bine. Când un spectacol se joacă stagiuni la rând cu sala plină, înseamnă că mâncarea e bună. E ca atunci când eram mici şi plăcinta coaptă de mama ne făcea să întârziem la bătaia cu zăpadă din faţa blocului. Şi când e atât de gustos, publicul uită de ceas – pur şi simplu; nu-i mai pasă cât a costat biletul, nu-i mai pasă nici dacă tocmai a trecut ultimul tramvai spre casă. Vă mai amintiţi de "Mint" – guma verde din care făceai baloane gigantice (sau de "Turbo") ? După ce o aruncai la coş, îţi rămânea o bucată de timp dulceaţa în gură. La fel se întâmplă şi cu un spectacol gustos. Diferenţa e că gustul acelui spectacol rămâne în suflet şi în minte – v-aţi prins, cred. Este aproape imposibil ca un text să fie atemporal – va exista mereu ceva care să-l ancoreze într-o anumită perioadă istorică, un mic element care să-l înrădăcineze undeva. (Recunosc, există şi excepţii.) Dar dacă (cel puţin) citind, primim la schimb ceva bun, atunci în cazul de faţă istoria ne interesează mai puţin. Drept pentru care, am adunat de-a lungul timpului fără să ţin cont de epocă sau gen, câteva poveşti gustoase care cred că pot fi mâncate oricând pentru că nu expiră (chiar dacă unii dintre noi nici nu eram născuţi atunci când se nota la sfârşitul lor acest cuvânt pe care toate îl au în comun : cortina). Personal, cred că aceste poveşti reprezintă cele mai savuroase scrieri dramaturgice româneşti din toate timpurile. Vi le recomand cu toată căldura. Chiar mai mult, îmi asum riscul de a le nota în ordinea preferinţelor : 1."Tache, Ianke şi Cadâr" de Victor Ion Popa 2."Jocul de-a vacanţa" de Mihail Sebastian 3."Visul unei nopţi de iarnă" de Tudor Muşatescu 4."Angajare de clovn" de Matei Vişniec 5."O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale 6."Buzunarul cu pâine" de Matei Vişniec 7."Talk Show" de Stefan Caraman 8."Titanic Vals" de Tudor Muşatescu 9."Steaua fără nume" de Mihail Sebastian 10."Zăpezile de altă dată" de Dumitru Solomon şi acum tot ce am de făcut e să mă întreb dacă-mi daţi dreptate...

afacerea "rampa"

2009-08-15T05:55:00.004+03:00

în memoria doamnei profesoare de limba şi literatura română, Angelica Pârlea, care mi-a oferit primul rol… Când eram mai mic, toată lumea din jurul meu mă întreba : "De ce vrei să te faci actor?". Nu ştiam ce să răspund. Spuneam mereu "Pentru că-mi place". De fapt în sinea mea nu reuşeam decât să mă enervez. Îmi venea să-l pocnesc pe individul care îmi adresa respectiva întrebare. Într-o zi, prin clasa a-VII-a, am ajuns la şcoală mai târziu. Am intrat în clasă în timpul orei de limba şi literatura română. Mi-am cerut scuze şi m-am aşezat cu o moacă de om vinovat în banca mea. Mai erau câteva zile şi începea vacanţa de vară, dar doamna profesoară lucra cu noi la fel de serios. Puteai să juri că e mijlocul semestrului şi se apropie o perioadă de examinare. Chiar înainte să sune de pauză, doamna Parlea, a hotărât că a venit timpul să fiu ascultat. Eu nici măcar nu aveam tema făcută. Deja era prea mult. Mi-a ţinut o morală de zile mari. Când m-a întrebat de ce nu mi-am făcut tema, i-am răspuns că am fost la teatru şi că nu am mai avut timp. Mi-a cerut atunci să povestesc întregii clase spectacolul văzut. Şi am povestit. Era vorba de piesa “Comedia erorilor” de William Shakespeare. La final, doamna Parlea m-a lăsat aşa, în picioare. Sunase deja de pauză, dar profesoara a început atunci să ne spună că în ultima zi din semestru vom avea lecţie deschisă – un soi de recapitulare la care vor asista şi alţi profesori din şcoală. Şi a plecat. Pentru ora următoare aveam de pregătit un eseu. Nu mai ştiu cum suna exact cerinţa respectivă, dar cert e că mie în loc de eseu, mi-a ieşit o scenetă de 2-3 pagini. A doua zi speram să nu mă roage să-mi citesc tema. Dar când totuşi s-a întâmplat, a fost mai bine decât mă aşteptam. Timp de câteva minute cât am citit, toată lumea a râs pe burtă. (În povestea mea era vorba despre Făt-Frumos care ajunge cerşetor iar fetele de impărat îl ridiculizează). Când am terminat de citit, doamna Parlea mi-a spus că vrea mica mea scenetă să se joace în ziua în care avea să se ţină lecţia deschisă. Atunci, am avut parte de primele repetiţii din viaţa mea care nu erau pentru o serbare. În ultima zi de şcoală l-am interpretat pe acel Făt-Frumos gândit de mine. Şi asta a fost şi este cea mai frumoasă amintire pe care o am din timpul gimnaziului. Zilele astea am tot căutat textul ala care ştiu sigur că avea titlul "O zi". Nu am dat de el... L-am pierdut cu siguranţă. Am frunzărit toate caietele şi agendele vechi pe care am reuşit să le găsesc prin casă. Nimic. Totuşi am descoperit altceva. Un răspuns la întrebarea "De ce vrei să te faci actor?" - care atunci mă făcea să-mi sară muştarul şi să muşc din lemn. Bine, ştiu că trebuie să fie o nevoie lăuntrică, o necesitate inainte de a fi o slujbă, dar acum cred că e totuşi un pic mai mult de atât. În urmă cu ceva ani, obişnuiam să ţin un jurnal. Scriam rar şi puţin într-o agendă micuţă, verde. Nu i-am umplut niciodată toate paginile. Acea agendă am descoperit-o în timp ce căutam textul cu Făt-Furmos. În ea era scris (chiar de mine!) răspunsul la întrebarea care mă enerva teribil. Îl transcriu acum aici, aşa cum a fost el scris atunci : "1.06.2003 1 Primul turneu în care am plecat. 2 O iubesc pe Andreea şi vreau să ne iasă bine spectacolul."

nu-mi spune ca mos craciun e vecinul...

2009-08-13T03:08:00.008+03:00

Există pe lumea asta lucruri pe care nu trebuie să le cunoaştem. Nu trebuie să ştim cum bucătarul a gătit minunea pe care am mâncat-o, aşa cum nu trebuie să aflăm trucul magicianului ce tocmai a scos iepurele din pălărie. El nu trebuie să vadă cum ea se epilează, aşa cum nici ea nu trebuie să vadă cum el îşi stoarce un coş. Există pe lumea asta magie; dar magia e făcută tot de noi iar în spatele frumosului se află o poveste, o muncă, un eşec. Pledez pentru naivitate şi tăcere... Nu, nu vreau să ştiu că Moş Crăciun mi-a adus carioci din banii de pâine.

Spectacolul de teatru e un număr de magie. În spate e o echipă întreagă. Asta se ştie. Dacă spectatorul aplaudă pentru că i-a plăcut “trucul” fiecare membru al echipei va fi satisfăcut. Dar să ne oprim aici. Nu vreau să mergem mai departe, nu vreau să vad întreaga echipă pe scenă. Fascinant în teatru e că totul curge. De aceea ar trebui ca această convenţie să fie de la început până la sfârşit naturală, ca o lume reală. Nu ar trebui să văd în semi-întuneric oameni în salopetă care mută decorul, nu vreau să văd sau să aud suflerul pentru că “aflu” că textul nu e vorbit, ci recitat. (Da! Am fost la un spectacol la care suflerul a ieşit la aplauze! A fost probabil o greşeală... ) Fac referire la aceste lucruri ca un răspuns la articolul “premiul pentru cea mai buna echipa de masinisti, cizmari si croitori” la care am postat un comentariu cu “nu sunt de acord”.

De ce să dăm un premiu maşiniştilor sau cizmarilor? Meseria lor este să meşteşugească lucrurile în spate. Fiecare are o meserie cu acelaşi grad de importanţă. (excepţie: tanti din liftul de la Motoare). Da, cizamarul e important! La fel şi croitorul şi nenea de la cortină şi luministul şi sunetistul! Dar ei sunt furnicile cu sacii în spate, sunt spiriduşii lui Moş Crăciun pe care noi nu îi vedem. Noi ne bucurăm sincer de trenuleţul primit pentru că nu ştim cât s-a muncit la el. Dacă am şti cearta, nervii, polemica Spirduşului Roşu cu Spriduşul Verde pe tema “ce culoare să predomine” aprecierea noastră nu va mai fi sinceră pentru că va apărea un iz de raţiune şi vom spune “Băi da cât chin!”.

Bine ar fi să renunţăm la mustrările de conştiinţă referitoare la efortul depus de către cei ce ne oferă ceva anume şi să ne referim strict la ceea ce primim. Dacă maşiniştii ar primi un premiu, ar trebui să iasă şi la aplauze. Dar nu este cazul. Aşa cum nici regizorul şi nici scenograful nu ar trebui să o facă, dar dacă simt nevoia nu trebuie condamnaţi ( eu votez underground-ul total). Toată echipa trebuie apreciată dar fără ca omul de rând să le conştientizeze munca. Poate că la un nivel mai înalt se poate lua atitudine. Atunci când un scenograf primeşte un premiu ar fi corect să se spună ”mulţumesc mama, tata , juriu, dumnezeu şi echipei: croitorul x, tâmplarul y, dulgherul z.”. Dacă aş fi scenograf cu Uniterul în mână, aş face asta.

Menirea oamenilor din teatru e să dăruiască. Iar dăruirea se face în şoaptă. Să dăm cu sfială, cu responsabiliate şi conştiinţă, fără pretenţii, fără revoltă. Să dam! L-a apreciat vreodată cineva pe Moş Crăciun? I-a laut cineva vreo dată un cadou lui Moş Crăciun?... De asta e magic... şi de asta e trist să nu crezi în el.

lungul drum spre teatru

2009-08-07T17:28:00.003+03:00

pentru R. Eu am inteles ca trebuie sa iti faci sanie vara. Am luat in serios si am aplicat. Dupa un timp mi-am dat seama ca e stupid. Trebuie sa astept(i) cateva luni de zile pana sa o pot(i) folosi. Astept acum sa se deschida stagiunea. Stau cu mainile incordate si o tigara in coltul gurii. In stanga, un PC care tot cauta filme din anii '40. Din cand in cand sarind de pe un torrent pe altul mai apare cate o reclama enervanta. O tanti cu sani mari si goi, un travian invechit, Obama in toate formele si cam tot ce ar putea sa iti treaca prin cap. Ce pot sa fac? Ma plictisesc. Simt ca imi plezneste o vena. Imi iau sania si trag usor de ea pe asfalt. Poate reusesc sa ajung cu ea in fata teatrului chiar la inceput de stagiune. Nu sunt singurul. Asta e bine. Mai trag un pic de sanie si mi se rupe sfoara. Ma opresc chiar in mijloc de intersectie si ridic mana agitat. "Stai dom'le un pic! Nu vezi ca s-a rupt!?" Lumea tipa. Forfota. Reusesc sa repar stricaciunea. Trag din nou. Trec de parc si de biserica iar nenorocita se rupe din nou. Repar si merg. Repar si merg. Pana cand usor-usor sania mea incepe sa devina caleasca. Mai intai ca un ghem de fier, apoi ca o tricicleta lovita si tot asa. Asta insemna ca ma apropii. Dupa un timp, simt colosul din spatele meu tot mai greu. Scartaie pe trotuar, scoate scantei ca un tramvai si se opreste. Trag. Icnesc si trag. Degeaba. Am ramas impotmolit. O ultima sfortare si cad in fund. Mai aveam putin pana in fata teatrului. Foarte putin. Cat un sir de 12 palarii asezate una dupa alta. Si uite, frunzele au inceput sa cada... Pesemne ca ajungeam numai bine daca mai puteam sa trag...macar un pas... Incep sa aud sunetele tot mai incet, le las tot mai in urma. Chiar atunci, un nene se apropie si ma ia la el in sanie. Ma cara pana la casa de bilete si ma lasa acolo. Si atunci inteleg ca Dumnezeu nu vrea neaparat ca tu sa reusesti, El vrea ca tu sa incerci din tot sufletul.

premiul pentru cea mai buna echipa de masinisti, cizmari si croitori

2009-08-06T20:44:00.004+03:00

Un spectacol este compus din foarte multe elemente. Suntem obisnuiti sa apreciem actorii/dansatorii/etc dar (cred ca) niciodata nu observam oamenii din spate. Si aici nu ma refer la regizor. Un pic si mai in intuneric sunt masinistii, cizmarii, croitorii, cabinierele, etcaetera, toata armata de oameni care transforma in palpabil intregul univers material (decorul,recuzita) gandit in prealabil si nu numai. Nu sunt foarte multe de spus aici. Hai sa luam cazul masinistilor sau al croitorilor. De ce nu conteaza pentru nimeni? Cu siguranta si ei fac greseli. Dar sunt greseli la fel de simple si umane precum cele pe care le facem si noi, toti ceilalti. Pana la urma ei aseaza tot decorul sau il insaileaza. Unii actori nu pot juca daca nu au scaunul/pantalonul ala. Nu e nimic rau in asta pana la urma. Dar scaunul/pantalonul ala ti-l aduce totusi un nene in salopeta. Macar atat. Uneori conteaza enorm ce fac acei oameni. Cred ca ar fi frumos daca ar exista un premiu si pentru ei. Eventual premiul pentru cea mai buna echipa de masinisti care sa fie acordat anual. Sau premiul pentru "cea mai buna echipa de cizmari" - incaltamintea a rezistat perfect toata stagiunea. Poate ca asta i-ar ambitiona sa fie si mai buni in ceea ce fac... Dar evident nu voi fi luat in seama. Toata lumea va spune ca e inutil, ca e o tampenie. Probabil cea mai buna replica va fi "Ce gluma seaca! De unde o stii?". Daca se va intampla totusi sa fiu luat in seama, oamenii vor face acest lucru doar pentru a-si raspunde la intrebarea "oare cat de naiv poate fi si asta?". (sau in orice caz, o intrebare asemanatoare) O vor face doar pentru a ma lua pe mine sau pentru a lua situatia peste picior. Pentru ca "e absurd". Nu? Si cu toate astea eu insist. Cum ar suna : "Premiul pentru cea mai buna echipa de masinisti, cizmari si croitori anul acesta merge la Odeon!"?

consumatorul de sentimente reciclate

2009-08-05T15:16:00.004+03:00

Este foarte multa durere in jur. O imensitate. Toti oamenii fug dupa un "mai mult" al lor. Ne impungem din toate directiile. Suntem barbari. Dar peste toate astea afisam un zambet mare si ipocrizia cea de toate zilele, astfel incat sa nu se mai vada nimic din ceea ce suntem cu adevarat. Se poate porni de la zero - cand e cazul - mai usor in felul asta. Cu un munte de iluzii si minciuni in carca. Ce e actorul? Un colos de trairi. O casa incarcata de oameni care exista doar in imaginatie, un om singur de fapt. Cei apropiati, daca sunt si ei actori, te inteleg, te citesc mai usor, dar sunt de cele mai multe ori rai. Nu am inteles niciodata de ce. Din invidie? Dintr-o dorinta care inca nu a devenit realitate? Nu as putea spune. Dar au orgoliul hiper-sensibil, sunt "importanti" multi dintre ei. Daca esti tanar si el batran, inainte sa iti dea replica te roaga sa ii prepari un ceai. Sunt in multe feluri dar numai asa cum ar trebui sa fie nu sunt. Iar cei care nu au o legatura directa cu actoria sau cu ceea ce se intampla in genere pe scena, nu inteleg. Ei poate ca vor. Sigur vor. Isi dau cu parerea, mai vand un sfat care - dupa parerea lor - sigur ajuta. Poate chiar au senzatia ca inteleg. Dar tot ei sunt cei care stau in scaun si la urma (nici nu conteaza cum a iesit spectacolul), de multe ori te pupa in fund si te saluta zgomotos. Cu urale si "felicitari domnu" sau "felicitari doamna", numai ca sa vada cei din jur si sa spuna "sigur il cunoaste pe ala" si sa moara de invidie. Bine, nu vreau sa fiu rau. Exista exceptii in ambele cazuri. Stiu ca sunt. Am si cunoscut. Si asta e bine. E ca o gura de aer. Dar e coplesitor cand iti dai seama ca acest grup de exceptii inseamna 10% din total. Si mai trist e, ca fiecare se crede in sinea lui o asemenea exceptie. Dar actorul. Dar actorul, ajunge sa fie pana la urma cel mai singur. (Fie ca te complaci in mediul asta fie ca nu il suporti si vrei sa fugi din el) Un umil consumator de sentimente reciclate la infinit. Asa e! Renaste si refoloseste aceleasi sentimente si trairi iar si iar. Maiestria e ca face in asa fel incat sa para vii de fiecare data. Si atunci tu il crezi. Si il iubesti. Si te indragostesi de el. Sau de personaj. Dar e trist. Sau foarte trist. Exista acolo un motoras care se incarca din plin cu tot felul de imagini, muzica si analogii; are acolo toate sentimentele pe care unii le-au scuipat si altii le-au dat afara pe usa; are sentimentele pe care unii le-au imbratisat si le-au primit in casa. Are de tot felul. Si e superb sa vezi cum vine in fata ta si ti le prezinta. Ti le vinde, iar tu le inghiti pe toate. "De la lume luate si inapoi la lume date". E formidabil. Si cand cade cortina, dispare tot. Nu mai e nimic. Pauza si rece. Curentul (care e vesnic) si praful e tot ceea ce ramane. Si spuneam ca e trist pentru ca la un moment dat motorasul se opreste. Tace. Si ramane undeva singur. E urat ca dupa un timp, lumea uita si cum te cheama. Dar doamne ce multi prieteni exista peste tot! Multi de tot...

recunoscuti mai mult pentru muzica decat pentru teatru...

2009-08-03T07:09:00.004+03:00

“Fericirea este ceva care nu se atinge niciodata, Dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.” Atunci cand rostim Tudor Chirila ne amintim aproape instantaneu de “Calul din Marlboro” si “Nu am chef azi” de “Iubeste” si “V.S.T.”, de tot ceea ce a insemnat proiectul “Vama Veche”. Sunt unii carora probabil le vine mai repede in minte “Cartita” sau “Undeva in Vama” si atunci inseamna ca vorbim de trupa “Vama”. Dar foarte putini sunt cei care isi amintesc de actorul Tudor Chirila (asta nu inseamna ca ceilalti nu stiu de existenta lui). Acest lucru se intampla poate si pentru ca publicul nu a mai avut parte de un spectacol nou “chirila” din 2006. In 1996, Tudor Chirila a absolvit Academia de Teatru şi Film, Bucureşti, secţia Actorie. Tot atunci, a fondat grupul “Vama Veche”. Cumva, cariera muzicala a castigat teren; a capatat amploare destul de mult incat sa aseze un con de umbra peste activitatea teatrala. Spectatorul obisnuit s-a referit in timp mai mult la “solistul trupei…” decat la “actorul din piesa…”. Tocmai de aceea va invit la teatru. Mai precis, la Teatrul de Comedie. Puteti opta intre “Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei” de N. V. Gogol, in regia Iarinei Demian (Sala Studio) si “Biloxi Blues” de Neil Simon, (tot) in regia Iarinei Demian (Sala Mare). “Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei” (montat in 2005) este un (aproape) one-man show in care personajul lui Tudor (Axenti Ivanovici Popriscin) te poarta mai bine de o ora prin nebunie, iubire si fragilitate; un adevarat tur de forta pentru Tudor Chirila. Un spectacol viu care abunda in ironie. “Biloxi Blues” (montat in 2006) e povestea unor soldati din armata americana aflati in subordinea Sergentului Toomey (Tudor Chirila). Mai multe nu va spun. Mergeti la teatru! Din pacate, pe site-ul oficial al Teatrului de Comedie, pentru stagiunea 2009-2010 nu mai figureaza spectacolul “A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare regizat (in 2003) de Gelu Colceag. Urmarind evolutia personajului Malvolio (Tudor Chirila) din acest proiect mi-am raspuns rapid : actor. Au urmat alte proiecte si raspunsul a fost acelasi. “Tata, facultatea-i gata Unde sa mai mearga fata Ratata si stricata” (Poate ca) Cel mai frumos mod de a transmite teatru prin muzica il gasim la Ada Milea. Mereu plina de viata, un fel de Bob Dylan al Romaniei care a “trecut prin scena” la Tg. Mures – cum ii place ei sa spuna. Dintre toti actorii-muzicieni pe care ii avem, Ada Milea este singura care a imbinat aproape egal (dar atat de bine) muzica si teatrul. De multe ori albumul muzical a insemnat un spectacol. CD-ul “De ce fierbe copilul in mamaliga” a reprezentat muzica unui proiect "Radu Afrim" in care ea era si actor. Mai tarziu, un spectacol care ne-a aratat o Ada Milea reinventata a fost “Don Quijote”. Artista lucra pentru a doua oara cu Dorina Chiriac la un proiect muzical (prima oara se intampla la “Apolodor”). O demonstratie de altceva (bogata in ironie) se gaseste in spectacolul de la Sibiu : “Nasul”, regizat de Alexandru Dabija, in interpretarea Adei si a lui Bogdan Burlacianu. Cred ca forma in care ne putem exprima e urmatoarea : Ada Milea face din muzica teatru. Si e foarte bine pentru ca : nu uita ca le-a combinat, stie cat sa puna din amandoua ca sa iasa exact asa cum trebuie, nu e comercial iar pana la urma in universul Ada Milea, muzica se confunda cu spectacolul de teatru in care a fost asezata. “S-au vazut prima oara-ntr-o seara de mai S-au placut, el avea parul scurt, ea balai” Cu o cariera muzicala bine cladita care a demarat la inceputul anilor ’90, Stefan Banica Jr. la ora actuala probabil ca este cel mai bun interpret de muzica usoara, pop si rock’n’roll din Romania. Tot la inceputul anilor ’90 (dupa ce a absolvit in 1990 Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica) artistul il interpreta pe Nae Girimea din piesa “D’ale Carnavalului” de I.L. Caragiale la Teatrul Bulandra si era deja cunoscut pentru rolul Mihai din filmul “Liceenii” (1986) regizat de Nicolae Corjos. Stefan Banica Jr. un artist care in ultimii 10 ani (1999-2009) a lansat 12 materiale discografice (inregistrari live sau studio) in format CD sau DVD (potrivit site-ului personal) si a lucrat in calitate de actor la patru spectacole. O cariera prolifica din punct de vedere muzical si din pacate saracacioasa in domeniul teatrului. In 2006 a avut loc premiera spectacolului “Revizorul” de N.V. Gogol in regia lui Horatiu Malaele, iar rolul principal (Ivan Alexandrovici Hlestacov) a fost lasat in grija lui Stefan Banica Jr. Spectacolul inca poate fi urmarit la Teatrul de Comedie, figurand pe site-ul oficial al teatrului pentru stagiunea 2009-2010. Stefan Banica semneaza pentru prima data regia unei piese de teatru in care tot el detine si rolul principal (Paul Bratter) : comedia “Descult in parc” de Neil Simon. Astfel, 2009 este anul in care artistul revine cu ceva nou. Spectacolul s-a jucat deja de patru ori la Teatrul National de Opereta si urmeaza sa fie reluat in septembrie. Personal sunt curios (nu am reusit sa ajung la nici una dintre cele patru reprezentatii), desi daca ar fi sa aleg, as avea mai multa incredere in Stefan Banica Jr. Live la Sala Palatului. Si cam atat. Ei sunt cativa dintre cei care cer teatru, il fabrica, il gusta si il impart la oameni asa cum stiu ei mai bine. Niste actori de care multi cand aud iti spun "auditie placuta".

pacatosii

2009-08-02T18:30:00.005+03:00

Noi stim ca nu putem avea tot. Decat poate in conditii speciale. In asa numitele “cazuri de forta majora”. Mai facem cate un compromis, ne mai ploconim…eh! Nimic grav. Dar intr-o singura viata, faci ce faci si restul ajunge in carca unui plod pe care iti place sau esti nevoit sa-l numesti “fiu’miu” ori “fiica’mea”. Uneori vrem sa ajungem atat de sus incat in spatele nostru sa nu se vada decat cerul. Uneori vrem sa fim singuri. Vrem sa avem prieteni si vrem sa avem iubiri de toate felurile. Ne place sa spunem “sa te ia dracu’” si ne place sa spunem “ce dulce poti fi”. In tot timpul asta noi radem, plangem, ne e frica, ne indragostim, suferim, devenim firavi, uneori suntem cruzi, suntem in toate felurile. Adunam riduri si amintiri; lasam in urma noastra atat de multe povesti si regretam tot ce am omis in loc sa ne bucuram de ceea ce am realizat. Savuram cartofii prajiti pe care nu avem voie sa-i mancam si uneori nu ne mai pasa de colesterol sau diabet, nu ne mai intereseaza cate E-uri au bagat astia in paine si-n apa plata. Facem o tona de idiotenii, mai facem si ceva util ca sa ne putem lauda. Vrem cand una cand alta. Pana la urma, vrem si gata. Pe drum obosim si cu cat facem mai mult cu atat ne dam seama si mai tare ca nu le putem pe toate. Nu avem de unde, cu mainile si sufletele noastre mici. Dar tanjim. Aproape ca tipam la Dumnezeu sa ne mai nasca inca o data. Unii, isi doresc atat de tare incat se fac actori. E modul lor de a se amagi. Sunt asa-numitii “povestitori” (storytellers). Cei mai multi dintre ei (auzi nesimtire!) poarta si masca mare pe fata - nici nu-i mai recunosti. Si dupa un timp lumea ii injura ca vand sentimentele pe care ei, cei de zi cu zi, nu le-au avut. Pacatosii!

teatru urban. stagiunile nu se inchid

2009-07-29T21:45:00.006+03:00

Iata cat de simplu ne putem defini. Inca avem stiva de pepeni pe trotuar cu negustori isteti care fura la cantar, inca avem caini fara stapan care colinda strazile marcandu-si teritoriul cersindu-si drepturile de canini ofensati si inca avem soferi in amiaza mare care injura biciclistii rataciti pe pista semnalata in galben de primaria orasului. Avem de toate. Doamne, ce bogati suntem! Una peste alta avem arta – si ca sa existe inca un motiv pentru care acest articol este publicat pe aceasta pagina – avem doamnelor si domnilor actori! Avem actori - unii profesionisti, altii diletanti (dar care promit) - atat in teatru cat si pe strada. Ne aflam acum in unul dintre fabuloasele 104 (autobus ingrijit atat de bine de Regia Autonoma a Transportului public cu aer conditionat si tot dichisul), unde e galagie mare si toata lumea asuda asa cum poate mai bine. Gasim cateva categorii aici : (1) omul cu batista/servetel, (2) omul pozitionat strategic in dreptul geamului deschis, (3) omul demn, care sta neclintit sa curga sudoarea pe el si (4) omul care vorbeste despre factorii care ii provoaca transpiratia. Si recunosc : e un spectacol. Nimeni nu e fals (la un spectacol intr-un teatru [ups!] pe unii nu-i crezi ca sunt personajul X sau Y). Stau la mijloc, langa o mama nemultumita de felul in care ii sta parul fetitei ei, cand deodata, ce-mi vine mie!? Ia hai sa merg spre cabina soferului, sa cobor prin fata! Ajung intre o doamna cu par alb si baston in mana dreapta si un domn cu inceput de chelie si camasa in carouri. Pe scaunul de o persoana din fata mea, o pustoaica patrunsa adanc de o fotografie cu Brad Pitt batran (vezi “The Curious Case of Benjamin Button”) pe care o examineaza. Domnul cu chelie ofteaza, batrana isi sterge burboanele de pe frunte cu o batista iar fata isi apropie ochii si mai tare de fotografie. Mai am de mers doua statii. Privesc pe geam. Dupa un timp, batrana nu mai suporta.
- Asa mama, sa stai jos ca si tu ai baston si te dor picioarele!
Liniste. Trec cateva secunde; doamna continua:
- Ei, ce sa-i faci, asta-i viata! Din nou pauza. “Textul” venea gradat, rostit impecabil. Pana si dictia era buna.
Reia :
- Ca parca mergem la distractie! Lasa ca stiu eu. Toti spuneti la fel! Doamna incearca timid si stangaci sa imite un adolescent
- ”Unde se duc mai mosii astia de nu stau acasa?!!” Rade fara zgomot si arunca o privire in jurul ei. Nimeni nu spune nimic. Toata lumea e absorbita. Ca la teatru! Si ce face doamna? Pai doamna isi da cu mana prin parul alb si continua.
- Ei, unde sa mergem? Mergem la doctor ca am muncit si noi o viata intreaga.
Fata aseaza fotografia langa ea si isi scoate din rucsacul pe care il are intre picioare telefonul mobil, apoi isi muta privirea spre geam. Domnul cu chelie isi drege glasul si intervine pripit.
- Nu doamna, da nu vedeti ca nici nu va aude! Sta si cracanata. O priveste pe batrana apoi imi arunca mie un zambet complice. Eu nu stiu cum sa reactionez si il privesc pe om o fractiune de secunda. Sunt salvat de vorbele doamnei.
- Pai nu, ca mai zic, daca mergeam la teatru nu ceream scaun sa vad artistii, dar asa… Si iar se sterge pe frunte. Autobusul opreste si se deschid usile. Doamna coboara si imediat dupa ea si fata. Domnul cu inceput de chelie se aseaza pe scaunul vacant si priveste pe geam cautand din priviri fata :
- Ce nesimtita!
Eu raman nemiscat, privind spre domnul care tocmai a luat fotografia cu Brad Pitt in mana. O priveste nelamurit, chircindu-si ochii. Mama nemultumita, cu fetita in brate, se scuza si ma intreaba daca urmeaza sa cobor. Din nu stiu ce motiv, ma intorc si spun
- Nu… dar va fac loc…

da ce, exista teatru in galati?

2009-07-23T01:01:00.010+03:00

Galaţiul e jos. Jos de tot. Nimic nou, poate doar clădirea. Aceleaşi piese, aceeaşi regizori şi dacă ei – practic - se schimbă, atmosfera, pur şi simplu nedefinită, rămâne la fel. Simt plafonare iar diversitatea e departe. Dacă facem o retrospectivă relativ recentă, ne aducem aminte de „Moartea lui Eskrokov” (după mine cea mai bună piesă a ultimilor ani de la Galaţi). Tot în regia lui Sapdaru mai zvâcneşte „Mincinosul” şi „Falstaff”...dar timid, prăfuit, în umbra marelui „Eskrokov”. Ne mai aducem aminte şi de „Zuckerfrei/Fuck You Eu.Ro.Pa!” în regia lui Alexandru Berceanu, o piesă care a născut controverse şi care a pus o bilă fie ea albă, fie ea neagră în repertoriul Dramaticului.

În rest...gri. Şi cum griul nu există... rămânem ca tonţii şi ne întrebăm „ce se mai întâmplă în Galaţi”. Nimic! A mai venit Motoi de’a mai montat un Sebastian mic...la fel de efemer ca restu’. A trecut şi Frunză pe la noi da’ parcă doar într-o vizită „improvizată”(ce titlu!). S-a montat şi "Lecţia", deci nu prea poţi spune că nu avem diversitate (dramaturgică cel putin)...dar degeaba. Eugen Făt, regizor nou angajat al teatrului Fani Tardini, dă din coate pentru ceva nou, proaspăt. Nu-i iese! Praful parcă nu vrea să iasă din Dramatic. Cristi Gheorghe a terminat masterul în regie, a montat „Hotelul celor două lumi”...slab. Poate pe viitor Cristi Gheorghe ne va da ca regizor ce ne-a dat şi ca actor. Poate... Până atunci, gri total.

Şi peste toate astea, vine presa. Găsim în ’Viaţa „liberă” ’ articole care pupă în fund, care laudă, care până la urmă şi la coadă...mint! Na... e ca şi când dai la gazetă "ce frumos la Căminu Cultural!". Şi presa contribuie la atmosfera pricăjită a situaţiei teatrale. Minţim, zâmbim fals, aplaudăm degeaba şi scriem cu litere mari, pe o clădire proaspăt văruită, „Premieră”. S-o credeţi voi! La Galaţi nimic nu e nou. Păcat. E un teatru de care vreau - nu vreau, sunt legată. Acolo am fost prima dată la teatru; acolo am recitat prima poezie în faţa oamenilor, acolo am luat nişte premii, în culisele alea certam nişte copii, acolo am dormit prin festivaluri etc. Dar nu mai e... Galaţiul are un teatru de provincie de care nu se aude nimic. Suntem acolo ca într-un borcan închis ermetic când îl punem la foc. Şi fierbem, ne stricăm, mucegăim...ermetic! Fără să ştie nimeni.

Sunt în Bucureşti de ceva vreme. Nimeni nu are nicio tresărire. Mă mai întreaba unu’ altu’ - poate un gălăţean - despre teatru. Nu pot să spun decât „S-a renovat!”. Şi mă simt prost. Mi-e aproape ruşine. Odată m-a întrebat cineva : ”Da’ ce, există teatru în Galaţi???”. Şi eu am zâmbit aşa...ca o...tută şi am zis „Da, există”. În regulă! Puteţi spune că era cineva care n-avea habar de nimic. Dar nu! „Ştiam de Brăila că are teatru... da’ de Galaţi...”. Nu m-a durut pentru că mi-e dragă „Maria Filotti” cu toate comorile ei...dar mi-a fost ruşine.

Probleme există şi sunt capabilă să înţeleg. Nu sunt bani! „Nu e fonduri domnule”! Nu e interes, nu e orgoliu şi există alte probleme... înţeleg. Dar de atâţia ani...totuşi ...îmi vine să fiu vulgară – deşi în scris nu o fac prea des - şi să spun „Hai las-o-n pizda mă-sii”! Merg mai departe şi vorbesc despre Galaţi. Despre Facultatea de Actorie din Galaţi. Copii care au rămas acolo. Îi cunosc. Le-am fost amică, unora încă le sunt... Au fost orgolioşi sau n-au avut posibilităţi . Au rămas acolo. Nimic rău. Deviza multora a fost „se poate face teatru oriunde”. "Corect" am zis atunci...şi aşteptam ceva.

Vroiam să se întâmple ceva. Când ajungeam în Galaţi, îmi doream să văd un afiş - cu nişte copii pe ale căror nume le-aş fi cunoscut! - prin care să fiu anunţată că se poate face teatru oriunde. M-aş fi bucurat enorm să nu am dreptate. Aş fi fost acolo. Aş fi aplaudat chiar dacă era prost. I-aş fi aplaudat că încearcă. Nimic... câteva tentative...mici...rare... şi mai demult. Îi înţeleg! Jur că îi înţeleg dar nu pot să nu mă gândesc decât că am trăit în oraşul ăla şi ştiu cum funcţionează lucrurile. Ştiu că se poate! Există atâtea lucruri de făcut acolo.... Poate că în Bucureşti e mai greu. Sunt mai mulţi! E concurenţa! E lupta. Dar acolo? Acolo sunt doar ei, iar eu nu aud nimic. Să fie ăsta motivul? Că nu au cu cine să lupte...i-aş sfătui să o facă cu ei înşişi. Dar n-o să mă audă... sunetul nu se propagă în vid iar borcanul e închis ermetic.

Probabil articolul ăsta ar fi trebuit scris într-un jurnal. E posibil să fie patetic, melancolic, plictisitor...dar mi-am adus aminte că am fost „Fanu’ lu Tardini”. Dacă voi deveni un regizor bun... o sa încerc să desfac capacul. Să intre puţin aer. Nu să rup gura târgului. N-am niciun scop din asta. Vreau doar să nu mucegăim degeaba. Vă atrag atenţia că orice conţinut închis ermetic nu mucegăieşte. Galaţiul e excepţia...
P.S. Am auzit că sunt şanse (mari!) să nu se mai ţină Festivalul de Comedie de la Galaţi.