Treceți la conținutul principal

teatru de pe prispă. episodul 2

Noaptea în care m-am îndrăgostit de Miroiu

Totul a început cu o atingere foarte uşor sesizabilă. M-am întors pe partea cealaltă. O înţepătură. Apoi o alta.. De fapt, o muscătură vie. Un corp străin se afla în patul meu. Mă atingea peste tot. Oricâte palme aş fi dat în stânga şi în dreapta, oricât m-aş fi foit....el continua. Întuneric de ţara şi greieri certându-se cu furnicile. Nu puteam sa dorm.

Totul devenea din ce în ce mai intens. Îl simţeam peste tot. Pe gât, pe sâni, pe burtă şi mai cu seamă pe picioare. M-am ridicat brusc. Am aprins lumina şi totul s-a liniştit. Am dat plapuma la o parte. Picături mici de sânge abia se zăreau pe cearşaf. Corpul meu era zgâriat, picioarele ciopârţite şi gâtul muşcat. M-am enervat! Era pentru a nu ştiu câta oară când mi se întampla acelaşi lucru.

Am căutat o sticlă de spirt şi am turnat pe mine. Cu asta trebuia să se sfârşească. M-am culcat... dar calvarul a reînceput. Întuneric şi mai puternic. Furnicile orgolioase nu făceau decât să-i facă pe greieri să zbiere iar eu mă zbăteam de nervi. Era clar. Copiii se uitaseră din nou la televizor cu pisica şi caţelul puşi cu grija în pernele mele. Puriicii nu rezistau în faţa corpului meu proaspăt venit de la oraş iar spirtul nu-i inhiba deloc.

Aprind becul în cameră şi afară, scot aşternuturile şi scutur tot. Îmi fac patul, sting luminile şi ies. Mă dezbrac de tot. Arunc într-un colţ pijamelele şi chiloţii şi cobor de pe prispă. E linişte. Doar unui greire boem îi mai e indiferent dacă va muri la iarna sau nu. Mă uit în sus. Vântul începe să bată uşor. Totul se întareşte de frig dar nu mă puteam mişca. Mă uitam în sus şi.... transformată în piatră am rămas aşa.

Îmi venea sa trezesc toată familia, să dau telefoane, să filmez, să dau lumii de ştire că cerul e...!!! Dar m-am oprit. Cerul era mult prea aproape de mine. Am realizat la timp că trebuie să fiu egoista. Nu-i vina mea! El m-a făcut să cred că e doar pentru mine şi dacă vreau să ma joc cu el... ştiu eu... să mut câteva stele, să desenez, să sperii puii de sub Closcă sau să mă înham cu susu’n -jos la Carul Mare, el era acolo. Era aproape, viu, luminos, zâmbitor, cald dar uşor respingător - atât cât să te atragă! Era acolo pentru o zbârcită goală, muşcată de purici, dată cu spirt şi liberă. Nu atât de liberă pentru că peste câteva secunde m-am gândit la Sebastian. Îl citesc de vreo doi ani doar pentru admitere.

Dacă mi-a plăcut “Jocul de-a vacanţa” datorită unui om ce mi-a dat subtil în braţe poezia lui Mihail Sebastian, “Steaua fără nume” a fost dintotdeauna pentru mine un clişeu în care nu prea poţi crede. De ce Mona ar fi convinsă atât de uşor că Ursa Mare e de fapt esenţială pentru fericire? N-am înţeles! Era clişeu, era prea mult. Era patetic, siropos. Era “lasă-mă să te las”. Mona?! Nu puteam decât să îl susţin pe Grig... Dar am înteles.

Dumnezeule, dacă “Sebi” a văzut cerul ăsta, dacă el pe la Sinaia lui a avut parte de un puric care să-l scoată din casă îndrăcit şi plin de bube şi a văzut minunea şi apoi (după ce a făcut o pauză, o plimbare, după ce a mai ascultat un concert la radio, s-a mai gândit la vreo domniţă şi şi-a mai notat cu lene şi marile lui activitaţi în jurnal) a scris piesa “Steaua fără nume”, atunci... clişeul dispare odată cu pateticul şi cu incompatibilitatea unui carcter ca al Monei cu poezia lui Miroiu.

Nu mai ştiu nici măcar dacă există patetism. Cred că există oameni care simt şi care nu pot fi Nichita Stănescu. Pot doar să se exprime într-un mod care uneori pare patetic, şi asta doar pentru că sunt prea mici pentru lucruile măreţe pe care le simt şi pe care vor să le împărtăşească. Acum e printre puţinele momente în care nu mă simt patetică. Pentru că cerul chiar e fabulos, Miroiu e din aceeaşi galaxie... şi eu chiar sunt mai mică decât prietenii mei purici care s-au gândit să-mi dea un şut în fund până-n ... stele.

Comentarii

Cele mai citite articole

monolog

Ar fi putut fi o zi perfectă... 
Cu scări rulante care funcţionează şi rozmarin agăţat la poartă;  cu oameni mai puţin grăbiţi şi căsuţe oferite moacă de primar. Dar nu a fost să fie. Ce să-i faci? Timpul ne limitează şi chiar dacă acea zi va veni cândva, sunt şanse ca nici măcar tu să nu o prinzi. Nu vreau să par pesimist, dar vezi şi tu...progresul ne omoară. Trebuie să trăim vieţile astea mici...  Acum să nu te gândeşti că nu sunt deschis la nou! Nici vorbă! Ba de fapt sunt chiar la curent cu tot ce se întâmplă. Aşa ar trebui să fii şi tu! Cum s-ar spune, să fii la curent cu tot ce mişcă. Dar mă rog, să lăsăm toate astea. Din alt motiv te-am chemat.  Vis-a-vis, la teatru, se repetă o piesă nouă. Mergi te rog la Marcel, la portar... Îl ştii doar! Nu? Aşa. Mergi la Marcel şi află cum se numeşte piesa şi când o să fie premiera.  Ne-am înţeles? Bun. Stai, nu pleca! După ce-ai aflat, te duci la casa de bilete şi întrebi căt costă două locuri în primul rând. Vezi, fii atent! Cu banii ăşti…

admiterea la unatc din experienţa unui respins

E greu. Greu de tot. 
Nu din cauza probelor. Pentru ce înseamnă regia de teatru, admiterea asta e de fapt floare la ureche. Ai 17 piese de citit, unele de ştiut ca pe Tatăl nostru şi altele doar de avut habar. Ai trei probe: oral, scris, practic. Voi face referire doar la prima probă unde trebuie să prezinţi trei poveşti (după o poză, un anunţ şi pe baza unor date din textele din categoria “tatăl nostru”). Nimic mai simplu...

E greu. Greu de tot, pentru că te arunci într-o luptă în care adversarii nu sunt nici mai buni, nici mai slabi. Un meci de fotbal, un război sau un joc de strategie îţi oferă tot timpul doi adversari în care unul e mai bun decât altul, între care concurenţa există iar victoria e stabilită după nişte criterii. Golurile sunt goluri, teritoriile sunt teritorii iar vieţile şi punctele rămase sunt dovada învingătorului. Aici nu e concurenţă. E o luptă în care de fapt nu se întâmplă nimic. Problema devine, deci, a ta.
Întrebările frecvente înainte de a intra [în exam…

dialog închipuit

Actorul : Trebuie să ne împăcăm! Rolul : Nu, nu trebuie! Actorul : E adevărat că am stat departe o vară întreagă, dar gata! Acum sunt aici! Rolul : Nici nu mă gândesc! Actorul : Te rog... Vom aştepta împreună, pe un taburet, în culise la Bulandra şi când lumina e perfect rotundă, ieşim în faţă şi zâmbim. Ce spui? Rolul : Spun că eşti un dobitoc! Trei luni de zile-ai fost plecat! Nici măcar o scrisoare, un gând! Te-ai distrat la mare şi-ai băut ca un porc! Actorul : Nu-i adevărat. Am petrecut un sejur cu familia. La Covasna! Şi-n Sibiu la mama soacră! (Trebuia să o vizitez!) Auzi, nu fii ingrat! Rolul : Aha! Tot eu sunt ăla mizerabil! Păi atunci n-ai decât să fii tu în situaţie şi gata! Nu-ţi trebuie nici un rol! Actorul : N-am vrut să spun asta... Rolul : Hai că mă faci să râd! Păi n-am vorbit cu Treplev cât-ai fost plecat?! Mi-a spus că nici măcar nu l-ai băgat în seamă stagiunea trecută! Actorul : Nu-i adevărat! Ne-am certat de la povestirea aia tâmpită cu luna! Atât. Şi un pic de l…