Se uită la tine când vorbeşte. Înjură, ţipă, creşte în intensitate, accentuează cuvinte, gesticulează şi te convinge cu privirea. De fiecare dată foloseşte doar cuvintele care trebuie folosite iar naturaleţea limbajului nu poate decât să te convingă că orice ar spune "aşa e!".
Acum se uită în gol şi îşi aduce aminte. Povesteşte cald, mângâindu-şi burta, privind undeva deasupra capului meu. Are ochii unui câine abandonat în stradă şi adoptat de o altă familie. Îmbrăcat în zdrenţe sau în frac, sătul sau flămând, ochii acestui om rămân la fel. Mici, de o culoare nesemnificativa, expresivi. Nu e nici patetic şi nici trist. Povesteşte la fel de incitant numai că nu se uită la mine atât de des. Vorbeşte despre teatru.
Fiecare om pentru care teatrul este pe primul loc, are un mod aparte de a-şi da sentimentul pe faţă. Cunosc pe cineva care face glume pe seama "sfintei scânduri" sau a "talentului venit de la divinitate", a regizorilor mari şi a pieselor care se joacă. Uneori îi sunt parteneră în a batjocori tot ce înseamnă domeniul ăsta, în a da dracului orice sentiment şi în a termina prin "Ce atâta teatru?!". Reuşeşte să dea impresia că nici măcar nu înţelege de ce există teatru (şi în alt sens chiar aşa e) sau ce folos are.
Un altul e foarte sistematic. E ordonat în explicaţiile pe care le dă când vine vorba de orice legat de teatru. Are chiar un tic cu mâinile când face asta şi de multe ori, aşezatul confortabil, atinsul bărbii, aerul strâns în piep şi glasul neschimbat dar uşor atins, pare un ritual.
Sunt unii care scriu despre teatru, alţii care oriunde-oricând vorbesc doar despre piese, replici, autori. Există deasemnea oameni care se emoţionează şi devin patetici - pot chiar să o dea în plâns gafând cu câte o frază veche - aşa cum există oameni care tac. Pe toţi ne leagă acest sentiment anonim, care, fără să vrem iese din noi. Oricât de nonşalanţi am fi, oricât de aroganţi am fi, de sistematici sau de simpatici, de patetici sau de superficiali – şi toate astea în aparenţă - toată gloata asta dinăuntru, iese! Iese prin zâmbet, prin unghiile murdare de la repetiţii, prin cearcănele de la ochi, prin ridurile din jurul gurii, prin sfârcuri, prin lobul urechii, prin putoarea buricului, prin bocancii prăfuiţi în ateliere, prin părul nespălat...la dracu, prin tot!
Nici ei nu-şi dau seama şi nici noi. E doar ceva care pluteşte. E doar fascinaţia "nu ştiu-lui". Şi cu toate astea, între toţi oamenii ăştia care au un colos în comun există invidie, răutate, nesimţire, ură, egoism, orgoliu şi multe altele. Şi asta pentru că pur şi simplu semănăm nespus de mult unii cu alţii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu