Treceți la conținutul principal

teatru de pe prispă. episodul 3

De la ţară în junglă...şi înapoi la teatru

După o lungă perioadă de timp în care nu faci nimic altceva înafară de a merge la teatru sau a te uita la filme, a citi teatru sau a scrie despre teatru, a face un site/blog pe acelaşi subiect, a avea dezbateri despre om-om actor- actor- stil, a te foi prin paturi de cămin în care toţi sunt din aceeaşi breaslă şi a pica o admitere, îţi vine la un moment dat să te rupi. Asta nu înseamnă că gândul nu-ţi stă tot acolo. Fugi de fapt de oameni şi te gândeşti la teatru singur. Alegi să fii spectator de pe prispă. Te duci la ţara, îţi pui un ţolic sub tine, mănânci nişte nalanghite - taci-şi’nghite şi priveşti.

Îmbrobodită cu o patură şi cu o biografie a lui Ionesco în mână, stau pe prispa străbunicii. Din culise, de după gard, se aude o căruţă şi tata se apropie de poartă. Pe scenă, în faţa mea, îşi face apariţia Cornel Niştian, zis Ţandără, din neamul lui Sulă. Aflăm din text că a fost coleg cu tatăl meu în clasele I-IV şi după reacţii ne dăm seama că nu s-au mai văzut demult. Tata l-a întrebat cum îi merge, dacă e însurat, dacă are copii... iar el a răspuns “Da, îs însurat, am avut două fete, dar au murit”. Tata s-a uitat blocat. Nu pentru că fetiţele au murit ci din acelaşi motiv din care eu am uitat pe loc ce zicea Marie-France despre tac-su. Jur că nu există cuvânt care să definească acea normalitate din vocea lui, acea indiferenţă, ignoranţă.

Tata a schimbat subiectul: ”’ţi-aduci aminte când am făcut clătite şi ţi-am dat cu ouăle-n cap că făceai pe viteazu’?”. La fel de indiferent, a zis da... şi a băut din rachiul pe care tata între timp i-l turnase. Acest Ţandără este unul din multitudinea de oameni pe care i-am vazut, i-am cunoscut de la distanţă câteva minute fără să aplaud nicio secundă.


Astă seară am primit un inel de la o prietenă. Inelul îi era dat de către o altă personă (care mi-a făcut rău) pentru a-mi fi returnat cu mesajul “să nu-mi amintesc că e la ea şi să-mi fie scârbă”. Eu am zambit şi mi-am pus inelul în geantă, asta pentru că nici greaţă nu mai pot simţi faţă de personajul negativ din piesa mea. A fost prea mult ca să mai simt măcar o secundă ceva (fie negativ, fie pozitiv) în legătură cu acest om.

Mi-am amintit de băiatul bătut cu ouă şi mi-a fost milă nu pentru că i-au murit fetiţele...ci pentru că nu mai simţea nimic. E aiurea să nu simţi nimic. Până de curând mi se ridica tensiunea când auzeam ceva despre inculpatul meu, dar acum sunt ştearsă, blocată. De fapt imi e milă de Ţandără când mă gândesc cam cât poate să doară ceva, astfel incât să nu mai ai reacţii. Îmi dau seama că oamenii pot ajunge la un nivel de acest gen şi că la un moment dat - când oi ajunge eu regizor - va trebui să cer un astfel de personaj, o astfel de reacţie, unui actor. Eu îi cer, îi pot explica sau să-i dau exemple, dar s-ar putea să-i iasă la un nivel de suprafaţă, ca şi cum ar zice că a avut două flori care s-au ofilit sau că prietena mi-a mâncat tarta cu ciuperci. Dar nu asta trebuie... aş vrea să înţeleagă, să simtă, să aibe sentimentul ăla.

Partea proastă e că nu se poate. Nu o să poată ! Cum multe alte minuni de sentimente nu pot fi date decât dacă le-ai avut la un moment dat în tine, atunci ce facem cu actorul? N-am ajuns la nivelul la care să înţeleg lucrurile profunde din actorie... şi după acest personaj cu un monolog de o frază nu pot decât să mă gândesc că actorul trebuie să experimenteze orice. O, da' ce mi-aţi mai sări acum în cap cu : “nu-i adevărat!!!”, cu teorii, cu exemple, “da ce, trebuie să fi fost rege o dată în viaţă ca să ştii cum e?”; “ da ce, tre’ să-ţi moară tatăl ca să iei Uniteru’ pe bună dreptate”; “trebuie să-ţi răzbuni fratele ucis de-adevăratelea ca să faci ce trebuie?”. Vai, cum nu înţeleg nimic şi distrug de fapt tot ceea ce e fascinant la un actor (ironic).

Dar nu despre asta vorbesc! Vreau ca actorul să aibe o profunzime şi să tindă spre o libertate numai lui permisă. Să fie singur, curvar , să iubească, să rănească, să dea în cap, să fugă, să suporte chinuri şi bucurii extreme, să facă copii, să aibe relaţii cu oameni de orice gen, să se aventureze. Asta până la o anumită vârstă la care poate da viaţă pe scenă şi nu ar mai mima, n-ar mai imita.

Ce fascinantă cred că ar fi lumea actorilor dacă toţi ar fi nişte oameni fără principii în care totul ar veni de la sine şi sinea ar pleca spre tot. Dumnezeule ce sălbăticie ar fi şi ce curaj ţi-ar trebui să fii regizor. Cum ar sări toţi pe tine să te sfâşâie, să te mănânce, cum ar ieşi din ei diavoli şi îngeri! Ce poveşti ar avea, ce viaţă ar da, ce simţiri ar împărţi! Ce curve ar ieşi! Ce hamleţi şi ce avari! Ce juliete! Dumnezeule mare ce minuni s-ar naşte de-ar fi actori blestemaţi cu libertatea!

Cu siguranţa oamenii ăştia n-ar avea prieteni. Nimeni nu ar sta lângă un trădător sau lângă un sincer extrem. Dar câte caractere ar fi! Dar ce oare ar domina? Dar cum ar supravieţui ei în lumea asta în care şi cerşetorii au principii şi orgoliu? Hmmm... cu siguranţă se vor găsi persoane...se vor găsi jertfe. Ar putea fi chiar o meserie. Cea de jerftă pentru actori. Am putea, unii dintre noi să ne aruncăm în jungla asta pe sistemul “Ia-mă, foloseşte-mă şi fă-mi ce vrei tu, atâta timp cât o faci de amorul artei” (citat din “De amoru’ artei“ de Mircea Leonte). Cât îmi place citatul ăsta! Ce jertfa buna aş fi!

Dar încă nu înteleg... unde e libertatea, sau ce însemnă asta, sau cum poţi ajunge până înăuntrul tău, sau cum poţi să exprimi fără să trăieşti, sau cum funcţionează....? Ah, ce am obosit.... E seară, vin dintr-un bar şi un vechi prieten m-a rugat să mai scriu un episod. Va fi dezamăgit. Articolul ăsta e lung şi mulţi dintre voi aţi sărit fix la partea asta. Aveam cu totul altceva în cap dar întrebările puerile pe care mi le pun acum, au umplut două pagini. Aşa cum îşi cere Oana Pellea iertare în jurnalul ei spunând că ii pare rău dacă se aştepta cineva să găsească raspunsuri - ea are doar intrebari (nu am cartea la îndemână ca să pot cita exact), aşa aş putea şi eu să vă cer scuze că sunt un mare semn de întrebare în seara asta.

Acest articol de gânduri a venit chiar fără să-mi dau seama. Dacă cineva vrea, să-mi răspundă: “mulţumesc nu-mi răspundeţi, nu am timp de răspunsuri, abia dacă am timp să pun întrebări” (Marin Sorescu).

________________
Dragi cititori, vă anunţ că mâine dimineaţă nu voi mai fi deacord cu ce am scris aici. Promit că episodul 4 va fi mai bun; 3 e o cifra din care întotdeauna iese ceva prost.

Comentarii

  1. E noaptea si ma doare amintirea unor vremuri de glorie, atat de timpurii , si totusi atat de tarzii! Sunt plecat departe de casa, si parca ma cheama prietenii, si teatrul si boemismul cafenelei in care amandoi deveneam inapoi visatori! Cineva imi citeaza o aberatie de pe-atunci, pe care acum o citesc pt prima oara obiectiv si realizez ca prostia mea ascundea dreptate! Inconstient fug inainte, carand in spinare acele sperante ce trebuie sa ma indrume spre supravietuire! Inchid mereu ochii si ma rog, si ii deschid si cad si iar ma rog si asa voi continua caci sigur mana asteapta sa fie prinsa! Sunt bolnav de imaginatie si setea de exprimare imi usuca mediocritatea. De aproape sunt viu, cei care ma cunsoc pot garanta asta, dar privit din spatele liniei de orizont, sunt un simplu trup, ce poate fi oricand inlocuit! Sunt trist! Si muzica s-a terminat si jur ca habar-n-am ce sa mai ascult , fara a risca internarea in spitale de neuropsihiatrie! Trebuia sa simpt o atingere usoara pe umar, dar nici macar umbra ei nu se mai vede. Singur am ales sa fiu tampit, impreuna am optat insa pentru nebunie. Dar cat de nebun poate fi un om sanatos?! Timpul trece tot mai incet si parul creste tot mai repede. Cum vom mai arata oare cand vom fi muscat deja o buna bucata din rasete, miserupisme, rebelitate, indiferente?! Cati ne vom mai zambi unii altora cand deja vom fi vazut tot ce-i in spatele formalitatii? Irosim singuratatea pe iluzii de amicitie pana ajungem sa o imbratisam fortati de imprejurari! Parintii ne mai iubesc, peretii ne mai suporta inca, necunoscutii pot trai in continuare cu pasii nostrii, deci putem incepe sa cream. Daca nu ne iese, inseamna ca undeva am gresit renuntand la o virgula initial nesemnificativa! Recitim totul de la capat si constatam ca defapt am dat viata unui personaj, ci nu ne-am reprodus simplu printre cuvinte. Ca e semn bun sau e de rau, nici ochii negrii de care ne tot ferim nu ne pot spune. Trbuie insa sa ne lasam pe spate, sa intindem mainile si sa atingem praful lasat in urma atat de rapidei inspiratii! Plecam capetele, ridicam palaria si salutam din inima: “Ramas bun, iluzie”! apoi inaltam intre degetele intinse spre cer, o batista alba, pe care o purtam, ce coincidenta, pt prima oara! Papucii sufera de gauri in calcaie si tousi trag sa plece departe de coltul urat mirositor. Poarta insa cu ei, dovada ca cineva a indraznit sa scoata capul in afara, incercand sa vada mai clar. Vantul va face fotografii, cu planurile noastre zburand, promitand tousi sa nu le imparta cu nimeni! Diafragma se inchide, vopseaua se usuca, lutul se intareste iar noi cadem...si suntem singuri care se pot salva! Deci, cum ar spune poetul, PE MINE DE MINE SALVEAZA-MA!

    RăspundețiȘtergere
  2. a...da...nu pot decat sa-ti zambesc :). Eventual sa-ti mai trimit niste muzica...:-s. Pfuuu....

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole

monolog

Ar fi putut fi o zi perfect ă...  Cu scări rulante care funcţionează şi rozmarin agăţat la poartă;  cu oameni mai puţin grăbiţi şi căsuţe oferite moacă de primar. Dar nu a fost să fie. Ce să-i faci? Timpul ne limitează şi chiar dacă acea zi va veni cândva, sunt şanse ca nici măcar tu să nu o prinzi. Nu vreau să par pesimist, dar vezi şi tu...progresul ne omoară. Trebuie să trăim vieţile astea mici...  Acum să nu te gândeşti că nu sunt deschis la nou! Nici vorbă! Ba de fapt sunt chiar la curent cu tot ce se întâmplă. Aşa ar trebui să fii şi tu! Cum s-ar spune, să fii la curent cu tot ce mişcă. Dar mă rog, să lăsăm toate astea. Din alt motiv te-am chemat.  Vis-a-vis, la teatru, se repetă o piesă nouă. Mergi te rog la Marcel, la portar... Îl ştii doar! Nu? Aşa. Mergi la Marcel şi află cum se numeşte piesa şi când o să fie premiera.  Ne-am înţeles? Bun. Stai, nu pleca! După ce-ai aflat, te duci la casa de bilete şi întrebi căt costă două locuri în primul rând. Vezi, fii atent! Cu

admiterea la unatc din experienţa unui respins

E greu. Greu de tot.  Nu din cauza probelor. Pentru ce înseamnă regia de teatru, admiterea asta e de fapt floare la ureche. Ai 17 piese de citit, unele de ştiut ca pe Tatăl nostru şi altele doar de avut habar. Ai trei probe: oral, scris, practic. Voi face referire doar la prima probă unde trebuie să prezinţi trei poveşti (după o poză, un anunţ şi pe baza unor date din textele din categoria “tatăl nostru”). Nimic mai simplu... E greu. Greu de tot, pentru că te arunci într-o luptă în care adversarii nu sunt nici mai buni, nici mai slabi. Un meci de fotbal, un război sau un joc de strategie îţi oferă tot timpul doi adversari în care unul e mai bun decât altul, între care concurenţa există iar victoria e stabilită după nişte criterii. Golurile sunt goluri, teritoriile sunt teritorii iar vieţile şi punctele rămase sunt dovada învingătorului. Aici nu e concurenţă. E o luptă în care de fapt nu se întâmplă nimic. Problema devine, deci, a ta. Întrebările frecvente înainte de a int

dialog închipuit

Actorul : Trebuie să ne împăcăm!   Rolul : Nu, nu trebuie! Actorul : E adevărat că am stat departe o vară întreagă, dar gata! Acum sunt aici!   Rolul : Nici nu mă gândesc!   Actorul : Te rog... Vom aştepta împreună, pe un taburet, în culise la Bulandra şi când lumina e perfect rotundă, ieşim în faţă şi zâmbim. Ce spui?   Rolul : Spun că eşti un dobitoc! Trei luni de zile-ai fost plecat! Nici măcar o scrisoare, un gând! Te-ai distrat la mare şi-ai băut ca un porc!   Actorul : Nu-i adevărat. Am petrecut un sejur cu familia. La Covasna! Şi-n Sibiu la mama soacră! (Trebuia să o vizitez!) Auzi, nu fii ingrat!   Rolul : Aha! Tot eu sunt ăla mizerabil! Păi atunci n-ai decât să fii tu în situaţie şi gata! Nu-ţi trebuie nici un rol!   Actorul : N-am vrut să spun asta...   Rolul : Hai că mă faci să râd! Păi n-am vorbit cu Treplev cât-ai fost plecat?! Mi-a spus că nici măcar nu l-ai băgat în seamă stagiunea trecută!   Actorul : Nu-i adevărat! Ne-am certat de la po