domnule radu afrim, vă invit la cules la vie
Acum ceva vreme, fără să pun prea multe întrebări, m-am urcat în căruţă cu un batic şi o găleată şi m-am lăsat zdruncinată până la via noastră. Am ajuns la pogoane deja obosită(mersul cu căruţa e năucitor!). Câţiva oameni erau de foarte dimineaţă ghemuiţi printre tufe, ca şi matuşa mea care organiza totul. Fără pierdere de timp, tot ea mi-a dat-o ca pereche de rând, pe Ileana.
Ileana iese dintr-o tufă, mă ia în primire şi ne alegem rândul. În linişte, ne apucăm de treabă. Ileana trage un pârţ. Eu mă fac că nu aud ca să nu se simtă femeia prost. Ileana mai trage un pârţ. Zâmbesc gata să bufnesc în râs. Ileana îi mai dă un pârţ ... cel mai cel de până atunci, aşa că mătuşa ia măsuri.
- Ileană da’ nu ţi-e ruşine? Încetează!
- Da’ nu s-aude! se apără ea; şi iar un pârţ. Ce Oană, tu mă auzi? mă întreabă ea zâmbind tâmp, pe limba ei uşor stricată.
- Nu Ileană, stai liniştită! Zgomotele au continuat iar eu m-am conformat văzându-mi de treabă.
- Hai Mariana, hai! Lasă prostiile! o auzeam pe mătuşa strigând destul de tare de ceva vreme.
Când m-am uitat să vad ce se întâmplă, Mariana avea într-adevăr altă treabă. Aşezată la marginea rândului, îi dădea unei şosete să mănânce boabă cu boabă nişte struguri albi. Soseta nu era prea încântată aşa că fugea pe sub cămaşă şi se ascudea la subraţ. Mariana o scotea frumos prin piept deschizându-şi cu repeziciune nasturii. O lăsă cu grijă pe umăr, se încheie la fel de repde şi continuă mişcarea. Când şoseta s-a săturat de mâncat, s-a aşezat întru reculegere în gulerul femeii grijulii care, aplecată sub tufă şi-a continuat munca.
Din rândul de langa, o altă femeie, tunsă scurt şi cu ochii încrucişaţi sare spre mine:
- Mă baţi?
- Nu... stai liniştită!
- Hai bate-mă!
- Nu, de ce să te bat ?!
- Bate-mă ! Hai dă! Dă!
Şi...începe să se lovească singură pentru câteva secunde, timp în care eu rămân blocată. Ileana mă potoleşte şi-mi spune “Las-o că-i nebună!”. Ileana cu zâmbetul ei tâmp, pălăvrăgind cu limba ei stricată şi trăgând pârţuri curajoase, îmi spunea despre femeia asta că e nebună. Ca să ne înţelegem cu toţii, eu eram la cules la vie cu nebunii. Cu nebuni de la spitalul de nebuni care se află în zonă. Erau 6. 5 femei şi un bărbat care, de când am ajuns acolo s-a uitat la mine foarte atent şi morbid.
Am luat o pauză şi m-am uitat la spectacol. Eram la o piesă de-a lui Afrim în care scenografia ar fi luat şi de data asta Uniterul. Ce-i drept, era cea mai bună piesă de-a lui Afrim pe care am văzut-o şi asta pentru că nebunia personajelor era pe bune. Am început să plâng. Oamenii ăştia erau nebuni. Hrăneau şoseta, se băteau singuri şi aşa mai departe. Aveau priviri fixe dar tulburi, mişcări repezi dar meticuloase. La un moment dat, unul din ei l-a întreabat pe un altul ”Ce-ai mă eşti nebun?”. Răspunsul a fost “Da”; şi au început să râdă.
Conştientizau anormaliatea lor şi ceea ce era surprinzător, îşi respectau nebunia. Niciun nebun n-a fost deranjat de ce facea Ileana şi nimeni nu i-a luat şoseta Marianei. Fiecare îşi vedea liniştit de nebunia lui care începuse să mi se pară frumosă... sau curată. Începuse să aibe poezie aşa cum se întâmplă la Afrim. Doar că acum era mult mai bună! Priveam totul de undeva de sus căci rândurile curgeau în vale iar eu rămâneam în spate. Respiram cea mai bună piesă a dumneavoastră, domnule Afrim, fără să aveţi habar!
Din via noastră a ieşit bărbatul care mă privea ciudat. Aleargă spre lanul de porumb. E mut dar are glas. De fapt nu e mut; doar nu ştie să vorbească. Gesticulează foarte larg si ţipă. Mă uit după el. Îl văd în fundul gol vorbind în stilul lui cu cei din vie. “Elementul simbol” din piesele dumneavoastră era prezent. Fascinată, mă uit din zare la el... dar mă trezesc brusc, strigată.
Toată lumea din vie era ridicată în picioare şi mă privea. Matuşa mi-a explicat ceea ce spunea bărbatul şi anume că îi e ruşine de mine şi nu poate să-şi facă nevoile dacă mă uit la el. Nebuna în cazul ăsta eram eu. Ce mă aşteptam să văd de la săracu’ om care s-a dus să-şi facă nevoile? M-am simţit un ultim om pentru că mă minunam de nebunia lor atât de simplă. Umilă, am plecat pe jos spre casă. Fusesem la o piesă dură, dar foarte bună. Tulburată ca privirile lor şi epuizată de gânduri şi simţiri, mă dureau palmele de la apalauze, mă usturau. Făcusem beşici de la cules.
Comentarii
Trimiteți un comentariu