Simplitatea unei clipe, un moment atat de scurt si atat de fragil,
incat iti este frica sa nu-l strangi prea tare in gand ca poate muri oricand sufocat. Zilele de soc. Copilaria pe care ai imprastiat-o prin maini de bunici, parcuri si balti pline cu apa de ploaie si frunze galbene. Urmaritul unui fluture speriat, spaima unui bondar gras. Zilele de domnie, orele in care esti imparat peste tot praful de afara. Si toti anii care s-au prelins parca fara sa se intample nimic, doar ca in urma ta, au murit, s-au mutat, s-au schimbat, au disparut, au divortat, s-au ingrasat, au nascut, au fugit, si-au pus ochelari, au renuntat la viata, sau pur si simplu au fost inlocuiti de altii si nimeni nu mai stie nimic de ei nimic. Zilele de Bob Dylan, cand asculti “I want you” la un walkman vechi. La o casca stai tu, la alta casca sta mama ta si mergeti spre o statiune oarecare, iar trenul parca nu vrea sa tina cu voi. Orele de lapte cu dulceata, dimineata - cand tu motai langa aragaz. Incerci sa te incalzesti de tot frigul care te-a cuprins dupa ce-ai iesit din plapuma si bunica iti pregateste masa. Traversezi clasele primare si (poate) traversezi cam cei mai frumosi ani din viata. Prajiturile facute in casa. Sarbatorile si surplusul de mirodenii asezate doar pe bucata ta de carne. Vanzatoarele de la buticurile din imprejurimi care te cunosteau si-ti spuneau pe nume cand le cereai o guma Turbo. Cand ii speriai pe toti pentru ca toboganul era prea mare, pentru ca masinile circulau prea aproape de trotuar sau prea mult in parcare. Toate culorile care s-au schimbat, toti ochii care nu mai pot privi la fel. Rolul de copil si la 40 de ani, rolul de matur si la 9 ani; primul sarut, prima strangere de mana. Si dupa un timp, poate ca tragi linie, scoti tot banalul din viata si poate ca primul lucru care te izbeste in fata este: “mama, cat teatru!”
Comentarii
Trimiteți un comentariu