În prima zi nu ştii nimic (poate cel mult un titlu de poveste).
Ocupi un loc în spaţiu (la fel cum te aşezi pe un scaun în sala de lectură), şi începi să citeşti pagină cu pagină. Unele lucruri e posibil să nu le înţelegi imediat, dar ăsta nu este un lucru rău şi nu trebuie să te sperie; este pur şi simplu ceva normal. Ai dreptul să reciteşti – chiar este indicat. Mai mult, ai dreptul să pui întrebări şi este vital ca în cele din urmă să înţelegi.
Munca ta trebuie să fie asemeni unui jurnalist care înainte de a scrie materialul, descoperă cine, ce, de ce, când, unde, s.a.m.d.. Dacă stăm bine să ne gândim, munca ta trebuie să fie şi asemeni unui detectiv care este nevoit să afle motivul, alibiul, scopul, relaţiile, miza, etc. Trebuie să aduci la lumină destul de multe lucruri şi uneori, poate că este de ajutor să îţi iei notiţe şi să subliniezi datele importante. Vei descoperi treptat mai multe vieţi care se intersectează şi care împreună formează o lume iar atunci e bine să nu pierzi firul roşu al evenimentelor. Mai târziu, când toate vor fi gata, ar fi perfect dacă ţi-ar sta în putinţă să atribui întregului un concept.
E bine să poţi răspunde la cât mai multe întrebări astfel încât povestea străină de la început să fie chiar viaţa ta.
Pe acest drum există însă şi pericole de multe feluri şi omul se poate îmbolnăvi. Spre exemplu într-un moment de slăbiciune, ne putem infecta cu virusul „eu mă cred mai deştept decât natura”. Până acum au fost depistate mai multe simptome ce au fost atribuite acestei maladii. Printre cele mai grave, amintim indiferenţa faţă de text sau inventarea de „cum”-uri (devine aproape inutil să mai explicăm faptul că indiferenţa nu are ce căuta aici iar „cum”-urile trebuie descoperite, nu construite) Menţionăm că acest virus nu influenţează capacităţile de a conduce un automobil sau de a călători cu metroul.
O altă problemă care se poate transforma în obsesie, este număratul replicilor. Am întâlnit oameni care au preferat să refuze spectacole pentru a număra replici – dorinţa lor fiind de a număra mai multe replici decât toţi ceilalţi actori din jurul lor; numărul replicilor fiind singurul criteriu după care îşi alegeau proiectele la care să lucreze. Unii dintre aceştia putem spune că au ajuns în sanatorii. În urma numeroaselor teste efectuate pe un număr de 500.000 de pacienţi, s-a ajuns la concluzia că număratul replicilor nu ajută la nimic. Încă nu s-a descoperit motivul care stă la baza acestei probleme. Mai completăm prin a spune că am întâlnit şi situaţii în care cei implicaţi în diverse proiecte doreau să scurteze textul sau să înjumătăţească numărul replicilor. Iniţial s-a crezut că este un efect secundar al obsesiei mai sus amintite, însă ulterior din lipsă de dovezi, s-a renunţat la această idee.
Vom încheia prin a spune că a fi viu este mai important – textul e doar un pretext.
Comentarii
Trimiteți un comentariu