Vorbeam cu cineva şi am ajuns la concluzia că dacă eşti patriot, se râde de tine,
şi orice îţi lipseşte - de la bani sau sănătate până la televizor gigantic sau iubire - devine subiect de bârfă. Tot la fel, dacă ai o meserie solicitantă, fiecare coleg trebuie să îţi ofere sfaturi (deşi tu nu ai cerut), iar într-un mod inexplicabil, aproape tot ce înseamnă domeniu vocaţional se traduce prin reacţii ironice şi priviri pline de superioritate. Mai exact, lumea teatrului e văzută cam aşa “Da’ asta pot să fac şi eu! Să vină la mine la birou să vadă cum e! Acolo muncă!
Se întâmplă un fenomen. Când majoritatea gândeşte un lucru, chiar dacă este ceva eronat, acel lucru devine un fapt, realitate. Şi pentru că sunt mulţi ignoranţi, putem spune că lumea are dreptate! În cazul ăsta, actorul este un soi de clovn pe care atunci când îl întâlneşti pe stradă, îl poţi ruga : “fă-mă să râd”.
Şi la un moment dat nu am mai vrut să vorbesc. De fapt nici amicul meu nu a mai continuat discuţia. Eu mă gândeam la toate astea şi el se enervase. E drept că amândoi am tras nişte concluzii care nu sunt general valabile, pentru că dacă ar fi fost, cel puţin teatrul nu ar mai fi existat. Marea problemă de fapt e că de partea cealaltă a baricadei suntem puţini.
Este atât de stupid încât devine fascinant modul în care ne măcinăm unii pe alţii, cu câtă poftă ne disecăm între noi. Gândeam toate astea în drum spre casă; şi mă gândeam la ce-mi spusese amicul meu care acum mergea tăcut : că oamenii nu mai au atât de multă nevoie de teatru când chiar viaţa lor a devenit o piesă. Ce nevoie avem noi de actori pe scenă când avem actori toţi oamenii de pe stradă şi din viaţa noastră.
Când am ajuns în staţia de autobus, amicul meu – un regizor ca să fiu mai exact – mi-a spus că se reprofilează. Am râs. După o lună a plecat în Franţa. Acum este deejay la un post de radio.
Comentarii
Trimiteți un comentariu