Noi stim ca nu putem avea tot.
Poate doar in conditii speciale... In asa numitele “cazuri de forta majora”. Mai facem cate un compromis, ne mai ploconim…eh! Nimic grav. Dar intr-o singura viata, faci ce faci si restul ajunge in carca unui plod pe care iti place sau esti nevoit sa-l numesti “fiu’miu” ori “fiica’mea”. Uneori vrem sa ajungem atat de sus incat in spatele nostru sa nu se vada decat cerul. Uneori vrem sa fim singuri. Vrem sa avem prieteni si vrem sa avem iubiri de toate felurile. Ne place sa spunem “sa te ia dracu’” si ne place sa spunem “ce dulce poti fi”. In tot timpul asta noi radem, plangem, ne e frica, ne indragostim, suferim, devenim firavi, uneori suntem cruzi, suntem in toate felurile. Adunam riduri si amintiri; lasam in urma noastra atat de multe povesti si regretam tot ce am omis in loc sa ne bucuram de ceea ce am realizat. Savuram cartofii prajiti pe care nu avem voie sa-i mancam si uneori nu ne mai pasa de colesterol sau diabet, nu ne mai intereseaza cate E-uri au bagat astia in paine si-n apa plata. Facem o tona de idiotenii, mai facem si ceva util ca sa ne putem lauda. Vrem cand una cand alta. Pana la urma, vrem si gata. Pe drum obosim si cu cat facem mai mult cu atat ne dam seama si mai tare ca nu le putem pe toate. Nu avem de unde, cu mainile si sufletele noastre mici. Dar tanjim. Aproape ca tipam la Dumnezeu sa ne mai nasca inca o data. Unii, isi doresc atat de tare incat se fac actori. E modul lor de a se amagi. Sunt asa-numitii “povestitori” (storytellers). Cei mai multi dintre ei (auzi nesimtire!) poarta si masca mare pe fata - nici nu-i mai recunosti. Si dupa un timp lumea ii injura ca vand sentimentele pe care ei, cei de zi cu zi, nu le-au avut. Pacatosii!
crezi ca toti actorii sau artistii provin din oameni care au frustrari? sau care nu se regasesc ca identitate?
RăspundețiȘtergeredar oare pentru cine te faci actor ? pentru tine sa obtii glorie, sa fii in centrul atentiei,sa te simti tu bine,sa apari in presa, sau pentru altii? adica pentru cei care vin sa te vada? cum e corect? sau normal? sau ce e normal in toata povestea?
Toti actorii provin din familii cu probleme; toti pe care i-am cunoscut si toti despre care am citit. Nu am gasit nici o exceptie. Toti pe care ii stiu au frustrari pe care nu vor sa le recunoasca sau pe care nu le numesc "frustrari" desi ele exista. In ziua de azi cei care vor sa se faca actori sunt tot cei care vor sa iasa in evidenta (fapt care nu stiu cat e de bun).
RăspundețiȘtergereIn domeniul asta trebuie sa lucrezi mult cu sufletul (in primul rand sufletul tau). Actorii trebuie sa dea, sa ofere (si totusi in cel mai complementar mod cu putinta, sunt oameni foarte egoisti - desi am intalnit - rar - si exceptii).
Actorii (sa nu ne amagim!) se fac actori in primul rand pentru ei. Nu pentru lume, nu pentru public, nu pentru cei din jur. In primul rand pentru ei! (Dupa vine si restul) De cele mai multe ori actorul se simte mai bine pe scena decat in viata lui. Cine nu a urcat pe scena insa nu cred ca poate intelege acest lucru. Sunt oameni care vor sa devina actori pentru a castiga glorie, altii bani, unii vor sa fie mereu in presa si in gura lumii, etc. Exista de toate felurile si vor exista in continuare. Cum e corect si normal nu stiu. Probabil e normal tot ceea ce se intampla. Oricum nimeni nu se mai mira de nimic. Asta nu inseamna ca e si bine. Pana la urma fiecare dintre noi are normalul lui. Si-l traduce in propriul mod. Un actor care fuge dupa bani va spune ca e normal sa faca lucrul asta din moment ce nu are cu ce sa-ti plateasca intretinerea spre exemplu. Si e normal. Dar de fapt e trist. Traim o perioada de tranzitie (unii spun ca de 20 de ani o tot traim). Iar lucrurile nu sunt nici pe departe clarificate. Dar va fi mereu corect sa iti faci treaba de actor cat poti de bine si cu sinceritate maxima. Problema insa e ca peste tot sunt munti de ipocrizie.