Am început din invidie.
Un început bun. Deja mă integrasem în lumea teatrului. Aveam... cam câţi ani au copii în clasa a V-a şi după ce am fost dată afară de la balet pentru că nu ştiam care e stânga şi care e drepata, după ce am luat o gură zdravănă de apă şi am refuzat să mai merg la înnot, după ce s-au îngrozit profesorii când eu stăteam în faţa pianului, frate-miu s-a apucat de chitară. El a rămas acolo, eu am rămas acasă. Invidie, după pretenţii, mare! Frate-miu devenea artistul familiei şi asta nu era bine. Nu era bine deloc. "Vreau şi eu să fac ceva!!!" ţipam în faţa părinţilor crispaţi de antitalentul meu în dans, muzică şi sport. Nu ştiu cum, dar s-a votat: O ducem la teatru!
Şi gata. Articolul meu ar putea lua sfârşit. Dar o poveste - chit că i se ştie finalul - trebuie spusă până la capăt. Deci: am recitat poezia "Ariciul cu-n picior scrântit". Profesorul de teatru s-a arătat extraordinar de încântat de talentul meu nemaiîntâlnit. După mult timp mi-am dat seama că aşa minţea pe toată lumea. Dar atunci l-am crezut. Şi mama l-a crezut. Şi foarte bine a făcut pentru că mama a ţinut cont de un singur sfat dat de acest om "Să nu-i faceţi supărări doamnă, că-i dispare talentul!". Asta mi-a plăcut! Încă i-o mai spun mamei.
A urmat deci visul de a deveni actriţă susţinut de marile mele realizari: "Diploma pentru concursul de bancuri oferită Micului Actor, Nicoleta Popescu" (asta în timp ce colegii mei primeau diplome la olimpiadele naţionale la matematică şi fizică, sau se prezentau la şcoală cu medalii naţionale de aur la karate); "Diploma din partea juriului pentu răspunsurile distractive la ora deschisă de matematică" (după pregătiri istovitoare şi repetiţii nebune cu profa de mate care ne considera nişte copii geniali...sau îi considera). Primeam din partea profesorilor din generală reacţii din cauza cărora talentul pe care mă bazam în urma unei exagerări generale prindea contur. Cea mai mare dovadă era că nimeni nu mă lua în serios când ridicam o problemă...şi totul se încheia cu râsete şi zâmbete.
În liceu lucrurile s-au schimbat. Am început să mă joc de-a teatru şi ca regizor sau actriţă, dar şi ca dramaturg. S-au întâmplat lucruri mici care au contat doar la momentul respectiv. Am început să cunosc oameni şi locuri; să simt când merită să aplauzi şi când nu; să-mi dau seama cât de mică sunt, să fiu sinceră cu mine, să caut, să descopăr, să aleg. Dar toate astea într-un flux al normalităţii de care nu am fost niciodată conştientă. Astfel ajungem la prezent. Povestea nu mai poate continua. Nu pentru că nu mai există ci poate pentru că nu mai vreau să o scriu. Din respect pentru cititorii de poveşti voi aduce totuşi o încheiere.
De ce începe cu "a fost odată ca niciodată" şi nu cu "am încălecat pe-o şa"... nici asta nu vreau să vă spun. "A fost odată ca niciodată un pitic. Şi acest pitic trăia într-o lume în care nu putea să crească. Nimeni însă nu ştia de lucrul acesta înafară de el. Piticul nostru avea un chef de viaţă nebun. Trăia în gălăgie, râdea tot timpul, uneori aproape sfidător...Dar el ştia. Piticul ştia că avea să rămână mic. Ştia că trăind în lumea asta... n-o să crească niciodată. Şi asta nu îl speria deloc. Îi plăcea la nebunie! Avea mereu ceva nou în faţă.
Oamenii din jur aveau toţi ceva neîntâlnit, străzile mici păreau pentru el nestrăbătute iar curţile altora trebuiau exploatate cu totul. Se distra copios. Piticul nostru trăi într-o lume în care era liber în curiozitate. Şi într-o zi, s-a hotărât să facă lucruri mari. El, piticul cel mic de care vă vorbesc s-a gândit că poate construi castele cu zâne şi spiriduşi mai frumoase şi decât cele pe care le colora când era singur. L-a bufnit râsul, i-a venit să creadă, a dat bice la birje şi pe-aici ţi-e calea! Din când în când piticul nostru cădea din trăsură, greşea drumul, plângea, se lovea sau dădea peste alţi pitici şi oameni care şi ei la rândul lor plângeau. El se speria pentru că greşea fără să-şi dea seama. Problema era că piticul nostru nu era conştient că, rămânând tot timpul mic, n-a avut când să înveţe care e stânga şi care e dreapta."
cred ca in subconstient piticul stie sigur care e stanga si care e dreapta!?
RăspundețiȘtergereAsta cu subconstientul e ca si cu "in sinea lui". Degeaba in subconstient stii daca in constient actionezi ca si cum nu ai sti. Piticul nu stie care e stanga si care e dreapta. Chiar nu. De aia mai face si prostii din cand in cand. Partea buna e ca isi da seama la un moment dat ca a facut stanga si nu dreapta...dar nu-i pare rau. Piticului ii e bine asa :). E o poveste optimista si lipsita de underground.
RăspundețiȘtergerebravo. asa sa fie.............
RăspundețiȘtergerePiticul ăsta a plecat de acasă, piticul ăsta a descoperit scena, piticul ăsta a dat bani pe bilet, piticul asta vrea acum să facă teatru, piticul ăsta vrea să facă teatru, piticul asta ... hei! Ca să vezi! Nu mai am pitici la mâna stângă...
RăspundețiȘtergere