Aveam repetiţii de dimineaţă.
M-am grăbit să mă spăl şi să cobor în scenă. Trebuia să fiu cel puţin la fără un sfert gata de muncă. Pe vremea aia stăteam în teatru. Locuiam într-o cabină mai mare care avea şi o mică baie în partea stângă. Nu era mare lucru, dar pentru mine era suficient. Mă bucuram de modul în care s-au aşezat toate în jurul meu. Lucram la un proiect frumos şi echipa de actori era fantastic distribuită iar regizorul – deşi tânăr – ţinea totul în frâu foarte bine şi avea idei excelente. Trebuia să fim gata în două luni de zile cu un spectacol care mi se părea infernal de greu, cu un decor foarte simplu, fără nimic cosmetizat. Nu se masca nimic şi nu se căutau imagini care „să dea bine la public”. Se spunea pur şi simplu o poveste, foarte curat, cu un consum gigantic de emoţie. Am fost gata să cobor în scenă în mai puţin de 15 minute. Am luat textul piesei şi cheile cu mine, am încuiat repede uşa şi când m-am întors cu spatele la yală, am rămas câteva secunde blocat. Peretele avea altă culoare şi tavanul – deşi renovat – era scorojit. Am coborât încet treptele. A trecut pe lângă mine o doamnă în halat gri pe care nu o mai văzusem niciodată în viaţa mea. Părea a fi de la atelierele de croitorie. Am ajuns în culise. Un maşinist s-a împiedicat de mine în întuneric şi mi-a zis în treacăt ceva urât. Clar nu era domnul Paul care lucrase cu noi până ieri cel puţin. Păşesc în cele din urmă în scenă pe la curte. Mult mai mare, mult mai adâncă şi cu mult mai multe locuri. Parcă era TNB-ul. Mare de tot şi cu mulţi oameni mici în el. Un nene în cămaşă albă a început să zbiere din toţi bojocii şi când m-a văzut a venit spre mine cu gândul să mă plesnească. M-am chircit brusc, din instinct, ca să mă apăr de lovitură. Chiar în acel moment, am deschis ochii şi m-am trezit cu totul. Un coleg de scenă trăgea de mine de vreo două minute să mă trezesc din somn. L-am privit o clipă; mi-am amintit că e vineri şi că trebuia să ajungem la ziua cuiva.
- Mamă, frate, ce coşmar am avut! Am visat că jucăm la TNB! i-am spus.
- Bunăăăă! şi a început să râdă cu poftă.
asta poate fi de bine!
RăspundețiȘtergereEste de bine că e numai un vis. Aluzia fină se referă în principiu la acei actori din TNB (poate 50, poate mai mulţi..?...) care sunt angajaţi, iau bani lunar dar nu mai joacă de mult într-o piesă...
RăspundețiȘtergerein curand nimeni nu va mai putea sa stea si sa ia salariu fara sa joace ptr ca vine sistemul occidental peste noi.afara ca sa joci trebuie sa iei auditiile sa fii f bun, semnezi contracte pe perioade determinate insa poti fi si angajat in teatru dar cum teatrele au f putini angajati, joci intr-una, nu ai timp sa stai, esti permanent in turnee, festivaluri, etc.
RăspundețiȘtergereva trebui sa fii ff bun ca sa ai contracte si angajamente, totul va fi pe valoare!
ce spui? eu zic ca e bine pe valoare chiar daca va fi f greu ptr cei comozi ! meseria asta nu e ptr oameni comozi e ptr alergatori de cursa lunga!se poate trai si din arta dar trebuie sa fii bunul tau manager, sa ai f multe cunostinte si din economie, management cultural, impresariere, sa nu astepti sa cada din cer, sa cauti tu, sa te caute ei, adica sa fii fain!!
nu?
sergiu
da, aşa e. problema e că sunt vreo trei ani de când trebuia să se întâmple lucrul ăsta. e drept că un pic se simte..:)
RăspundețiȘtergere