sau vorbe, vorbe, vorbe...
De ce mergem la teatru? De ce sau ce ne place?
Îţi promit că vom descoperi împreună…
La început de tot este examenul. Când omul întră pe usă (pesemne un pic încordat), îi priveşte pe cei din faţa lui (profesori ce formează comisia de examinare), astfel încât de cele mai multe ori acest om nu le reţine chipurile. O discuţie scurtă, un dans, un cântec şi ceva texte rostite vorbesc pentru tine. După câteva zeci de minute, afli răspunsul. E ca un joc. Unii trec la nivelul următor. Îşi dau cu părerea în scris despre un personaj sau autor, despre o situaţie sau poate despre toate la un loc. Trec iar momente de viaţă şi după un timp, unii au dreptul să facă următorul pas.
Ateliere, interviuri, intrebări, vorbe, păreri, nervi şi o stare permanentă de nesiguranţă; plus întrebări de genul “dar de ce vrei să faci tu teatru, de ce nu altceva?” sau “de ce-ai venit aici tocmai din cluj/iasi/etc”?
Ultima ciocnire din competiţie : un soi de re-make al primei întâlniri la care se adaugă un monolog. Asta e una dintre forme.
Bun şi să spunem că pe foaia aia albă îţi apare numele scris chiar sub cuvântul admişi . Asta înseamnă că într-un fel sau altul ai reuşit să convingi. (Ca la un interviu pentru un job). Bun, deci uite că te-au angajat. Excelent.
De obicei, cei ajunşi în poziţia asta tind să spună că a fost uşor, fără prea multă bătaie de cap, etc. Restul, (cei care pleacă spre casă) de cele mai multe ori îşi caută motive de agăţat pe perete. (Dar să ne înţelegem : ăsta nu este un şablon care pur şi simplu se aplică identic de fiecare dată.) Cei X norocoşi admişi, care mai devreme transpirau rece pe culoare, acum se plimbă de la secretariat la bufet cu o atitudine de învingători (preţ de câteva zile).
În cele din urmă, lumea se trezeşte la un soi de realitate şi se sperie. De ce se sperie? Pentru că descoperă următorul fapt : facultatea nu te forţează să faci nimic. Este mai uşor să fii student decât să fii în poziţia omului care dă examenul de admitere. Fără forţă proprie, iniţiativă, dorinţa de a descoperi, studia, etc, facultatea asta nu înseamnă nimic. Sunt vorbe goale.
Nu te învaţă nimeni metoda X, nu îţi dictează nimeni din Stanislavski, Grotowski, Cehov sau mai ştiu eu cine. Nu te întreabă nimeni cum te descurci. Ţi se va spune că esti bine, vei fi lăudat de multe ori. De ce se întâmplă asta? Pentru că într-un mediu care te obligă să lucrezi măcar câteva ore pe zi, nu poţi rămâne la acelaşi nivel. Şi atunci, în comparaţie cu prima ta zi de studenţie, la primul examen vei fi mai bun. Vei fi şi mai bun la următorul examen. Nu îţi va spune însă nimeni că tu ai crescut într-un an cât alţii într-o lună – se consideră că asta este (tot) treaba ta, bucătăria ta interioară unde trebuie să munceşti. La fel cum (spuneam mai sus) o metodă de lucru nu ţi se oferă, (tot) tu trebuie să fii cel care descoperă una pentru sine.
Se lucrează mult pe grupuri şi grupuleţe, pe bisericuţe şi prietenii. (Aici îţi alegi ce şi cum)
Legea junglei funcţionează şi lumea se schimbă mult în cei 3 ani.
Poate nu o spune nimeni, dar din 100 de oameni, profesează 20 şi 1 face carieră (o spun aşa, fără să mă leg de o secţie anume că peste tot e la fel.)
Pe scurt şi în alte cuvinte, orice ţi se promite la început, nu e cu sensul de “ţi se va da sau arăta” ci cu sensul de “luptă ca naiba, dacă poţi rezistă şi descoperă toate lucrurile astea pentru că ele sunt acolo toate – doar la început ţi-am promis”
În acest domeniu, orice meserie alegi, e de cursă lungă. Fii pregătit pentru o fabuloasă aventură în care eşecul primează.
De ce mergem la teatru? De ce sau ce ne place?
Ce mă întrebi pe mine? Află!
domeniul asta e unul in care tre sa dai tot si sa stii tot in orice clipa/ daca te prinde cineva nepregatit mai bine pleaca si matura in piata /faci un ban cinstit si mai spui cate o poezie sau un monolog din ce-ti aduci aminte
RăspundețiȘtergereapropo.......do you mind?
punct ochit punct lovit, bravos frumoase articole :)
RăspundețiȘtergeremultumesc frumos. si merci ca ai citit
RăspundețiȘtergerescris din suflet articolul.
RăspundețiȘtergereCâteodată e atât de dureros când nu ai curaj să îţi urmezi visele , să ai încredere în tine. Mai am puţin şi termin clasa a 11-a şi încă nu ştiu ce să urmez mai departe , dar asta nu e important , important e faptul că sunt zeci ca mine şi important mai e faptul că nu ştim dacă în final să ne lăsăm ghidaţi de suflet , de ce vrea el cu adevărat sau de minte , care este infectată de zeci de mii de scenarii ale unei vieţi cât de cât modestă. Este trist , atâta tot. Frumos post apropo!
RăspundețiȘtergere