Aveam un sentiment de vină care mă tot trăgea de mâneca. Mergeam strâmb, un pic aplecat spre partea stângă de parcă ţineam de mână un copil care mă ruga neîncetat să-i cumpăr îngheţată la cornet. Ce-i drept eram şi un pic nervos datorită pietrei pe care o tot simţeam în pantof. Stătea undeva între degetul mare şi călcâi, plimbându-se la fiecare pas de la un capăt la altul. Iar eu, în sinea mea mai deştept decât pietricica, încercam să calc tot mai apăsat. Ea – piatra – [gândeam] ar fi trebuit să se simtă ofensată şi să plece din pantof precum nisipul din papuc, să se scurgă uşor pe asfalt ca un vis de care nu mai ai nevoie. Dar nu (!) aşa că am recurs la singurul lucru pe care eram în stare să-l fac : mi-am cumpărat îngheţată la cornet. Credeam că o să treacă. Speram că va fi mai bine. M-am înşelat. Acum parcă îmi era peste puteri. Mâneca mi se lărgise, pasul era şchiopătat îar îngheţata începuse să se topească. Eram în întârziere. Începusem să grăbesc pasul dar "puştiul" se ţinea scai. Chiar a avut timp să-mi amintească de toate facturile neplătite. (Făcea asta de fiecare dată când ne opream la semafor) Problemele mă înghesuiau între ele, aproape că mă orbeau; nu mai eram în stare să înghit iar creierul începuse să gândească singur. Chiar în acel moment am realizat că stau în faţa uşii de la intrare. Eram acasă. Am păşit repede pragul şi am alergat până la mine în cameră. M-am închis acolo. Şimţeam că îmi vine să pocnesc pe cineva. M-am schimbat de haine şi am început să îmi citesc jurnalul. Tot. Asta mi-a provocat o stare de agitaţie şi mai mare. Ca să mă liniştesc am început să mă plimb pe hol şi să vorbesc cu mine însumi. La un momet dat repetam obsesiv “bună seara tată” şi simţeam cum toată lumea din casă mă priveşte ca pe un străin. Dar nu-mi păsa. Vroiam să mă ierte (tata). Vroiam să fie mândru de mine şi de ceea ce fac, deşi niciodată nu i-am dovedit că merit. Se întorcea pentru puţin timp acasă după o lipsă de 5 ani iar eu trebuia să-i demonstrez că sunt bun de ceva. La un moment dat, brusc, s-a luat lumina. Am fugit repede în sufragerie. Deodată cineva a tras draperia şi lumina a început să năvălească. Am stat aşa încremenit câteva secunde. Am şoptit : - Bună seara tată. Cred că mi-au trebuit 10 minute să lipesc cuvintele astea. Eram complet pierdut. Aproape plângeam de ruşine şi emoţie. Tata s-a ridicat încet din fotoliu şi a început să râdă moale, cu ochii mânjiţi de riduri. M-a luat în braţe fără să spună un cuvânt. Am stat aşa mult timp şi îmbrăţişaţi am mai schimbat câteva cuvinte. Simţeam că îmi plezneşte inima. După aproape o oră de stat împreună tata a deschis un plic unde avea păstrată o scrisoare de la mama. În timp ce-şi plimbă ochii cu voce tare de la o literă la alta, cineva a dat drumul iar la draperie. În acel moment, am ştiut că-i gata şi 300 de mâini (inexistente până atunci) au început să aplaude.
Ar fi putut fi o zi perfect ă... Cu scări rulante care funcţionează şi rozmarin agăţat la poartă; cu oameni mai puţin grăbiţi şi căsuţe oferite moacă de primar. Dar nu a fost să fie. Ce să-i faci? Timpul ne limitează şi chiar dacă acea zi va veni cândva, sunt şanse ca nici măcar tu să nu o prinzi. Nu vreau să par pesimist, dar vezi şi tu...progresul ne omoară. Trebuie să trăim vieţile astea mici... Acum să nu te gândeşti că nu sunt deschis la nou! Nici vorbă! Ba de fapt sunt chiar la curent cu tot ce se întâmplă. Aşa ar trebui să fii şi tu! Cum s-ar spune, să fii la curent cu tot ce mişcă. Dar mă rog, să lăsăm toate astea. Din alt motiv te-am chemat. Vis-a-vis, la teatru, se repetă o piesă nouă. Mergi te rog la Marcel, la portar... Îl ştii doar! Nu? Aşa. Mergi la Marcel şi află cum se numeşte piesa şi când o să fie premiera. Ne-am înţeles? Bun. Stai, nu pleca! După ce-ai aflat, te duci la casa de bilete şi întrebi căt costă două locuri în primul rând. Vezi, fii atent! Cu
Desi e un pic ciudat sa ne lasam comentariu unul altuia, alex, nu pot sa ma abtin de data asta. M-am trezit si fara ochelari am citit un pic, printre randuri. Eu nu prea vad dimineatza fara ochelari asa ca am alergat pana in dormitor ca sa am intorc mai repede. Ti-a iesit...ce sa mai ! Ole!
RăspundețiȘtergereSă punem atunci tot ciudatul la un loc (zic) şi să-ţi răspund :)
RăspundețiȘtergereMulţumesc pentru cuvinte si "ce să mai" dacă aveam o îngheţată acum la mine, mă bucuram să o împărţim.
mi-a placut foarte mult textul. te stiu. te cunosc de cand erai mic.iti doresc tot binele din lume!
RăspundețiȘtergereLili
Să dea Dumnezeu la toată lumea. Mulţumesc.
RăspundețiȘtergereAlex,nu pot sa-ti spun decat:ai crescut frumos,esti un Om superb,talentat si binecuvantat! Sa te aiba Domnul in paza Sa totdeauna!dana baboi
RăspundețiȘtergere