Noaptea în care m-am îndrăgostit de Miroiu
Totul a început cu o atingere foarte uşor sesizabilă. M-am întors pe partea cealaltă. O înţepătură. Apoi o alta.. De fapt, o muscătură vie. Un corp străin se afla în patul meu. Mă atingea peste tot. Oricâte palme aş fi dat în stânga şi în dreapta, oricât m-aş fi foit....el continua. Întuneric de ţara şi greieri certându-se cu furnicile. Nu puteam sa dorm.
Totul devenea din ce în ce mai intens. Îl simţeam peste tot. Pe gât, pe sâni, pe burtă şi mai cu seamă pe picioare. M-am ridicat brusc. Am aprins lumina şi totul s-a liniştit. Am dat plapuma la o parte. Picături mici de sânge abia se zăreau pe cearşaf. Corpul meu era zgâriat, picioarele ciopârţite şi gâtul muşcat. M-am enervat! Era pentru a nu ştiu câta oară când mi se întampla acelaşi lucru.
Am căutat o sticlă de spirt şi am turnat pe mine. Cu asta trebuia să se sfârşească. M-am culcat... dar calvarul a reînceput. Întuneric şi mai puternic. Furnicile orgolioase nu făceau decât să-i facă pe greieri să zbiere iar eu mă zbăteam de nervi. Era clar. Copiii se uitaseră din nou la televizor cu pisica şi caţelul puşi cu grija în pernele mele. Puriicii nu rezistau în faţa corpului meu proaspăt venit de la oraş iar spirtul nu-i inhiba deloc.
Aprind becul în cameră şi afară, scot aşternuturile şi scutur tot. Îmi fac patul, sting luminile şi ies. Mă dezbrac de tot. Arunc într-un colţ pijamelele şi chiloţii şi cobor de pe prispă. E linişte. Doar unui greire boem îi mai e indiferent dacă va muri la iarna sau nu. Mă uit în sus. Vântul începe să bată uşor. Totul se întareşte de frig dar nu mă puteam mişca. Mă uitam în sus şi.... transformată în piatră am rămas aşa.
Îmi venea sa trezesc toată familia, să dau telefoane, să filmez, să dau lumii de ştire că cerul e...!!! Dar m-am oprit. Cerul era mult prea aproape de mine. Am realizat la timp că trebuie să fiu egoista. Nu-i vina mea! El m-a făcut să cred că e doar pentru mine şi dacă vreau să ma joc cu el... ştiu eu... să mut câteva stele, să desenez, să sperii puii de sub Closcă sau să mă înham cu susu’n -jos la Carul Mare, el era acolo. Era aproape, viu, luminos, zâmbitor, cald dar uşor respingător - atât cât să te atragă! Era acolo pentru o zbârcită goală, muşcată de purici, dată cu spirt şi liberă. Nu atât de liberă pentru că peste câteva secunde m-am gândit la Sebastian. Îl citesc de vreo doi ani doar pentru admitere.
Dacă mi-a plăcut “Jocul de-a vacanţa” datorită unui om ce mi-a dat subtil în braţe poezia lui Mihail Sebastian, “Steaua fără nume” a fost dintotdeauna pentru mine un clişeu în care nu prea poţi crede. De ce Mona ar fi convinsă atât de uşor că Ursa Mare e de fapt esenţială pentru fericire? N-am înţeles! Era clişeu, era prea mult. Era patetic, siropos. Era “lasă-mă să te las”. Mona?! Nu puteam decât să îl susţin pe Grig... Dar am înteles.
Dumnezeule, dacă “Sebi” a văzut cerul ăsta, dacă el pe la Sinaia lui a avut parte de un puric care să-l scoată din casă îndrăcit şi plin de bube şi a văzut minunea şi apoi (după ce a făcut o pauză, o plimbare, după ce a mai ascultat un concert la radio, s-a mai gândit la vreo domniţă şi şi-a mai notat cu lene şi marile lui activitaţi în jurnal) a scris piesa “Steaua fără nume”, atunci... clişeul dispare odată cu pateticul şi cu incompatibilitatea unui carcter ca al Monei cu poezia lui Miroiu.
Nu mai ştiu nici măcar dacă există patetism. Cred că există oameni care simt şi care nu pot fi Nichita Stănescu. Pot doar să se exprime într-un mod care uneori pare patetic, şi asta doar pentru că sunt prea mici pentru lucruile măreţe pe care le simt şi pe care vor să le împărtăşească. Acum e printre puţinele momente în care nu mă simt patetică. Pentru că cerul chiar e fabulos, Miroiu e din aceeaşi galaxie... şi eu chiar sunt mai mică decât prietenii mei purici care s-au gândit să-mi dea un şut în fund până-n ... stele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu