E poetic. Chiar este. Bolnăvicios, dar poetic.
Adevărul e că nici nu există prea multe opţiuni – trebuie să faci sau să stai acasă. Într-un minut plângi, în altul râzi; într-o seară ucizi un individ care îţi iese în cale, în altă seară încerci să trăieşti decent. Este fantastic!
După un timp ai boli de stomac şi de inimă iar la un moment dat există chiar riscul ca sănătatea ta psihică să pară că se dă într-un mountain russe fără centură de siguranţă. Tentaţia însă, este criminală, ca un drog – şi vine peste tine precum o avalanşă . Nebunia şi mai mare este că la început de drum ştii toate astea; e un risc pe care ţi-l asumi cu ochii închişi fără prea multe întrebări. Cum spuneam, e bolnăvicios, dar poetic.
Se face cu sânge. La fel cum faci o prăjitură cu lapte, treaba asta se face cu sânge şi neuroni traşi pe roată. Dar nu deranjează! Din moment ce se crede cu tărie în acest lucru, devine un stil de viaţă. În plus există tentaţii la tot pasul – poate că dacă se vrea, totul se întâmplă în secolul XV sau într-o groapă sub pământ. E chiar absurd. Dar ce e absurdul dacă nu e normalitatea unor oameni pe care anumiţi indivizi nu o înţeleg. O femeie mai are 5 minute disponibile să ajungă la interviu şi ea încă se schimbă de haine. Treaba asta nu e ceva absurd pentru privitor ? De cele mai multe ori, da. Hm... Dacă e nevoie, trebuie să fii pe scenă, chiar dacă spectacolul se termină târziu şi nu-ţi permiţi să iei un taxi, chiar dacă ai copii bolnavi acasă, chiar dacă e Crăciun, chiar dacă ţi-a murit cineva din familie.
Te gândeşti zile întregi cum să faci mai bine să nu fii tu, să fugi de tine. Încerci să construieşti gesturi psihologice şi te îmbraci în haine ciudate care în realitate nu-ţi aparţin. Te comporţi de parcă ţi-ar fi ruşine de tine şi ţi-ai dori să fii altcineva. Vorbeşti de unul singur într-o sală goală şi te uiţi în gol. Privit la rece, s-ar putea studia pe tine toate urmele de schizofrenie, de personalitate multiplă sau aspecte ale tulburării bipolare.
Există şi o luptă care trebuie câştigată. Ai nevoie de aplauze. Sunt vitale. Nimănui nu-i pasă dacă ai avut repetiţii magnifice sau dacă ai probleme acasă! Tu trebuie să demonstrezi acum, aici. Şi când faci asta, iar aplauzele vin, LSD este doar un alt pistol cu apă.
E poetic. Bolnăvicios, dar poetic. Pentru că asta e numai o carapace. Iar din miez nu vor gusta niciodată cei din exterior. Da, îşi vor da cu părerea , e adevărat. Însă nu vor şti niciodată cum e acolo cu adevărat – vor fi doar vorbe despre un gust care nu a trecut prin gura lor. Şi la drept vorbind, cine nu e nebun sau absurd?! E normal să stai 8 ore la un birou şi în fiecare zi să îţi explici nemulţumirea? Treaba asta nu e ceva deplasat pentru privitor ? De cele mai multe ori, da.
Sănătate şi spor la lucru!
Comentarii
Trimiteți un comentariu