Există pe lumea asta lucruri pe care nu trebuie să le cunoaştem. Nu trebuie să ştim cum bucătarul a gătit minunea pe care am mâncat-o, aşa cum nu trebuie să aflăm trucul magicianului ce tocmai a scos iepurele din pălărie. El nu trebuie să vadă cum ea se epilează, aşa cum nici ea nu trebuie să vadă cum el îşi stoarce un coş. Există pe lumea asta magie; dar magia e făcută tot de noi iar în spatele frumosului se află o poveste, o muncă, un eşec. Pledez pentru naivitate şi tăcere... Nu, nu vreau să ştiu că Moş Crăciun mi-a adus carioci din banii de pâine.
Spectacolul de teatru e un număr de magie. În spate e o echipă întreagă. Asta se ştie. Dacă spectatorul aplaudă pentru că i-a plăcut “trucul” fiecare membru al echipei va fi satisfăcut. Dar să ne oprim aici. Nu vreau să mergem mai departe, nu vreau să vad întreaga echipă pe scenă. Fascinant în teatru e că totul curge. De aceea ar trebui ca această convenţie să fie de la început până la sfârşit naturală, ca o lume reală. Nu ar trebui să văd în semi-întuneric oameni în salopetă care mută decorul, nu vreau să văd sau să aud suflerul pentru că “aflu” că textul nu e vorbit, ci recitat. (Da! Am fost la un spectacol la care suflerul a ieşit la aplauze! A fost probabil o greşeală... ) Fac referire la aceste lucruri ca un răspuns la articolul “premiul pentru cea mai buna echipa de masinisti, cizmari si croitori” la care am postat un comentariu cu “nu sunt de acord”.
De ce să dăm un premiu maşiniştilor sau cizmarilor? Meseria lor este să meşteşugească lucrurile în spate. Fiecare are o meserie cu acelaşi grad de importanţă. (excepţie: tanti din liftul de la Motoare). Da, cizamarul e important! La fel şi croitorul şi nenea de la cortină şi luministul şi sunetistul! Dar ei sunt furnicile cu sacii în spate, sunt spiriduşii lui Moş Crăciun pe care noi nu îi vedem. Noi ne bucurăm sincer de trenuleţul primit pentru că nu ştim cât s-a muncit la el. Dacă am şti cearta, nervii, polemica Spirduşului Roşu cu Spriduşul Verde pe tema “ce culoare să predomine” aprecierea noastră nu va mai fi sinceră pentru că va apărea un iz de raţiune şi vom spune “Băi da cât chin!”.
Bine ar fi să renunţăm la mustrările de conştiinţă referitoare la efortul depus de către cei ce ne oferă ceva anume şi să ne referim strict la ceea ce primim. Dacă maşiniştii ar primi un premiu, ar trebui să iasă şi la aplauze. Dar nu este cazul. Aşa cum nici regizorul şi nici scenograful nu ar trebui să o facă, dar dacă simt nevoia nu trebuie condamnaţi ( eu votez underground-ul total). Toată echipa trebuie apreciată dar fără ca omul de rând să le conştientizeze munca. Poate că la un nivel mai înalt se poate lua atitudine. Atunci când un scenograf primeşte un premiu ar fi corect să se spună ”mulţumesc mama, tata , juriu, dumnezeu şi echipei: croitorul x, tâmplarul y, dulgherul z.”. Dacă aş fi scenograf cu Uniterul în mână, aş face asta.
Menirea oamenilor din teatru e să dăruiască. Iar dăruirea se face în şoaptă. Să dăm cu sfială, cu responsabiliate şi conştiinţă, fără pretenţii, fără revoltă. Să dam! L-a apreciat vreodată cineva pe Moş Crăciun? I-a laut cineva vreo dată un cadou lui Moş Crăciun?... De asta e magic... şi de asta e trist să nu crezi în el.
si articolul tau este magic...:)
RăspundețiȘtergereMultumesc!
RăspundețiȘtergereEste foarte important si laudabil ca oamenii inca mai au interes pentru tatru si pentru scris si, mai ales, pentru ca isi fac timp sa isi exprime opiniile. Multe dintre articolele pe care le-am citit aici sunt foarte interesante, dar as avea o singura obiectie/rugaminte... din moment ce multi dintre cei care postati aici apartineti unei categorii pe care o numim "tagma intelectualilor", invatati, pentru numele lui Dumnezeu, sa scrieti corect si sa puneti semnele de punctuatie. Ma dor ochii cand citesc anumite articole, iar pe masura ce autorul insista in a scrie cuvinte aiurea si a uita sa puna banala virgula, interesul pentru respectivul articol scade treptat, pana la disparitie.
RăspundețiȘtergereIn rest, toate cele bune, o sa citesc in continuare articolele voastre cu placere.