Treceți la conținutul principal

Urgent!!! Am nevoie de mine!!!

Alergam cu ochii inchişi. 

Simţeam cum muşchii se încordează să nu alunece de pe oase şi mai simţeam cum oasele se trăgeau între ele să nu se despice. Era o luptă perpetuu activă. Alergam fără să mă mai gândesc la nimic. Mintea mea era goală, liberă, fără nici o urmă de îndoială sau regret. Alergam cu viteză. Străzile se transformau în râuri şi oamenii în copaci. Oraşul devenea o junglă, o lume de mangrove cu cer roşu, iar câinii de pe maidan, mă pândeau cu ochi de tigru. Primul obstacol care mi-a ieşit în cale a fost un nisip mişcător pe numele lui de botez : Nea Grigore. Era nisip de portar. Nisipul ăsta te înghite numai dacă nu recunoşti despre el că te poate înghiţi. Ce-i drept era mic, cocârjat şi fără chef. Aparenţele înşeală. În deşert, dacă vrei să treci de el, atunci el e şefu. Cu un salt puternic l-am fentat (şi doamne ce mi-ar mai fi plăcut să-l sec de existenţă (!) - că nu merita să aibe... Dar am mers mai departe lăsând în urmă doar un gând urât mirositor). Prin savană era să mă muşte râsul. După cum ştiţi, e contagios. Dacă mă apuca râsul, riscam să fiu alungat din întreaga împărăţie. (Ce să-i faci, unii sunt bătuţi în cap şi pentru că sistemul îi acceptă trebuie să-i accepti şi tu la rândul tău, pentru a putea intra în sistem. Am învăţat mai târziu că treaba asta se cheamă compromis. Sub, am notat : “bun de evitat”) După cum spuneam, riscam să fiu alungat dacă râdeam. Aşa că m-am întors cu spatele la perete şi mi-am muşcat buza. “Hai că sunt penibil!” îmi tot trecea prin cap. Şi am râs. (Mai întâi de mine apoi de ei. Am încercat să explic acest aspect dar nu a fost cu putinţă – nimeni nu asculta) Au început atunci să mă fugărească tot felul de prădători cu feţe lungi de bizoni. La un moment dat mă fugărea şi un pui de elefant. (ăla, săracu cred că greşise drumul...) Când în cele din urmă am scăpat (şi am scăpat pentru că am ajuns înaintea lor la cabană), iar seara am stat şi mi-am scris în agendă frunză după frunză toate lucrurile învăţate până când am umplut-o. Am continuat să alerg. Eram mult mai precaut acum, mai bine aprovizionat şi cu o experienţă care dacă se putea, erau tot felul de liane care mi-ar fi şterpelit-o. Păşeam cu grijă de mamifer pe iarbă. Am întâlnit într-o zi un vânzător de tăvi. Spunea că dacă vreau, mă plăteşte să-i duc tava. Nu conta dacă eram alb, negru, galben sau roşu aşa cum nu conta dacă eram înalt, slab, pitic sau gras. Mi se părea putred. L-am întrebat atunci de ce nu-i pasă de cel care duce tava, iar omul mi-a răspuns calm : “pentru că e mai importantă tava”. L-am privit în ochii ăia mici şi i-am spus că nu vreau să-i duc tava (deşi nu mai mâncasem de 2 două zile). S-a mirat şi până să apuce să îmi spună ceva, eu deja alergam de mult. Am reuşit să ies din junglă şi m-am odihnit un pic. Mă gândeam că am traversat munţii, pădurile, stepa, jungla şi nu ştiam ce urma. Alergam cu ochii închişi. Simţeam cum muşchii se încordează să nu alunece de pe oase şi mai simţeam cum oasele se trăgeau între ele să nu se despice. Era o luptă perpetuu activă. Alergam fără să mă mai gândesc la nimic. Mintea mea era goală, liberă, fără nici o urmă de îndoială sau regret. Alergam cu viteză.

Şi după un timp a apărut un drum. Încă avea nisip şi praf pe el, dar putea fi văzut cu ochiul liber. Ăsta era un lucru bun. Am început să îl urmez. Şi atunci, încet, casele şi oamenii au reînceput să apară. Am întâlnit chiar câteva persoane care mi-au făcut o ofertă de viaţă bună. Spuneau că ei îmi fac o fotografie pe care o împart la toţi oamenii iar eu învăţ un text ca papagalul să îl spun în faţa mulţimii şi gata. În fiecare vineri de la 9 seara, după ştiri. În partea dreaptă mai erau unii care spuneau că ei trag la jug pe cont propriu şi că la urmă poţi să ajungi în cărţi sau....nu. Am ales să trag la jug. (Mi se părea mai cinstit). Şi aşa am depăşit încă un obstacol. După un timp, am simţit că nu mai pot să trag, că ceva mă ţine. În spatele meu începea să se lungească prinsă de mine o coadă groasă de păr şi carne. Sincer vă spun că m-am speriat. Semăna cu un soi de coadă de bou. (Şi tocmai acum când eram pe un drum şi oamenii începeau din nou să arate aproape normal!!!). De frică am început să alerg unde am văzut cu ochii. De fapt nu prea vedeam că era noapte, dar am tot alergat. Bezmetic. Şi am tot fugit, speriat că o iau de la capăt, până când m-am lovit de un zid. Cel puţin asta credeam că e. De văzut nu se vedea nimic dar îl simţeam. Rece şi de piatră. Am aşteptat până dimineaţa dar nimic nu se schimbase. În faţa mea era o potecă subţire dar nu puteam păşi pe ea. Atunci zidul a devenit opac, astupând poteca şi spuse “chiar vrei să o apuci pe alt drum?” Întrebarea parcă mi-a făcut o gaură în cap. “Nici măcar nu am avut timp să îmi dau seama că sunt pe alt drum” i-am răspuns. Şi am adăugat : “nu, nu vreau să schimb drumul, vreau numai să nu devin bou”. Şi zidul a dispărut. În faţa mea a reapărut poteca pe care acum o puteam observa bine. Avea altă culoare la frunze şi în depărtare se vedea savana. Să merg pe potecă însemna să o iau de la zero. În acel moment m-am hotărât să mă întorc la jug. După nici 2 paşi, în faţa mea şi-a făcut apariţia o oglindă. Am încercat să o ocolesc, dar pe oriunde mergeam ea sărea în faţa mea. Eram atât de nervos şi mă simţeam extrem de neputincios. Oglinda mi-a spus : “eu sunt tu. Cel mai mare obstacol al tău, cel mai puternic adversar. Dacă vrei să ajungi mai departe, trebuie să treci de mine, adică de tine.” În stânga, eram eu, gata să mă lupt cu mine, în dreapta era un drum nou. (Am ales lupta. Mi se părea mai cinstit.) Şi în clipa aceea întreg universul a început să arate aşa cum îl ştiam. Cu străzi murdare, cu şoferi nervoşi, cu metrou care nu vine, cu tot ce ştiţi şi voi. De atunci mă tot lupt cu mine. E drept într-o zi, pentru o secundă m-am oprit şi am spus “gata”! În clipa aceea totul a redevenit savană şi junglă şi nisip. M-am speriat şi am repornit lupta. (Nu de-alta dar întârziam la repetiţii) P.S. Sunt la runda 549890. Şi încă dau în el...ăăăă...adică în mine..pfff...

Comentarii

  1. reluarea comentariului la acest articol. (comentariul nu era vizibil)


    Anonim spunea...
    Ce nu te omoară te face mai puternic? Această zicală este de fapt o variantă oarecum modificată a unui aforism al lui Nietzsche care spunea, de fapt, "Ce nu mă distruge mă face mai puternic" şi ar putea sugera tărie fizica şi sufletească prin suferinţă şi experienţă. Optimiştii ar spune că o experienţă, fie ea plăcută sau nu, este o experienţă constructivă, formatoare de caracter. Astfel viaţa e percepută ca un şir de lupte începute din copilărie, de la prima trântă cu podeaua în încercarea de a face primii paşi. Totul este însă interpretabil şi, în consecinţă, s-a lansat chiar o continuare ironică a dictonului "Ce nu te omoară… te lasă invalid", atestând reacţia diferită de la om la om în faţa obstacolelor vieţii. Nu este poate, oare, aşa-zisă "putere" confundată cu o indiferenţă, cu o pasivitate autoimpusă, care duce în timp la insensibilitate? Poate că totuşi înduratul cu stoicism e o boală, un cancer depistat întodeauna prea târziu, după ce s-a răspândit ireversibil în mentalitatea omului. Românul a fost în mod special adeptul acestei zicale şi îi ţinea de foame în timpul sărăciei, de frig, în timpul iernii şi o avea pe post de scut în timpul războaielor. Pe baza acestui raţionament, românul a devenit tot mai "puternic" până când mulţimea lucrurilor care nu l-au omorât, ci l-au făcut mai puternic s-a mărit considerabil şi spinarea cândva dreaptă s-a cocoşat. Treptat, de-a lungul timpului, zicalei i s-a ataşat "mai rău să nu fie", cu funcţia de baston de sprijin în drumul României spre destinul său măreţ: marea "familie" europeană. Cu un zâmbet îngheţat, semănând mai mult a grimasă, românii au reuşit să intre pe poarta Europei, cu istoria unui trecut "glorios" colorat de daci, romani (şi alte popoare care au avut bunăvoinţa să migreze în spaţiul carpatian) îndesată într-un buzunar şi cu o mână de reforme proaspete în celălalt buzunar. Şi iată că "oaia neagră", care nu fusese destul de bună pentru standardele europene decât poate ca forţă de muncă ieftină şi exploatabilă, a ajuns în sfârşit în "ţarc", renunţând de bunăvoie la libertate pentru a se alătura "turmei" prospere… Mai rău să nu fie, nu? Câţi ani şi câte experienţe sunt necesare pentru ca poporul român să-şi schimbe atitudinea servilă şi să confirme dictonul filosofic al lui Nietzsche? Poate că ar trebui să învăţăm să gândim singuri, să folosim democraţia şi libertatea cu care ne batem în piept de şaptesprezece ani pentru binele României şi nu pentru binele Europei.

    Autor: Mara BOTA, Cls. a XI-a A Colegiul Naţional "Mihai Eminescu"

    RăspundețiȘtergere
  2. "in ranita fiecarui soldat zace bastonul de maresal" spunea Napoleon in urma cu doua secole in alta tara, insa totul e sa stii sa cauti rapid si eficient si sa-ti cunosti valoarea si individualitatea. suntem unici, sa ne definim dara.....si sa ne apropiem de perfectiune sufleteasca!

    RăspundețiȘtergere
  3. Anonim4:49 p.m.

    daca nu va suparati imi raspundeti si mie? cum e mai bine sa faci? sa faci ce-ti place si poate mori de foame sau sa alegi un domeniu si o meserie banoasa? cum afli care ti-e menirea pe pamant? ca trebuie sa-ti justifici sederea aici facand ceva folositor!

    astept raspuns,
    doina

    RăspundețiȘtergere
  4. in primul rand : Doina, nimeni in afara de tine nu poate raspunde la aceasta intrebare.

    In alta ordine de idei :
    1. Conteaza cat de important este acel "ceva" pentru tine. (Uneori oamenii se arunca de la etaj pentru un "ceva" al lor) Daca tu crezi ca merita cu adevarat, arunca-te in viata si actioneaza. Pentru ca nu-ti va pasa nicio secunda ca mori de foame daca iti place cu adevarat ceea ce faci. De ce? Pentru ca vei avea incredere.

    2. (Scuzati tezismul dar) Oamenii lasi nu prea lupta. Oamenii de cele mai multe ori se rezuma la putin suflet si la mult material. Oamenii aleg calea cea mai usoara pentru ca nu vor sa riste. Oamenii sunt fericiti sa descopere ca au pauza de masa mai mare si bonuri mai multe decat prietenul sau vecinul. Oamenii vor cele 21 de zile de concediu platite fara nimic altceva la schimb.
    Si oamenii care chiar conteaza, lupta pentru altceva.

    3. Revin la ideea principala. Depinde de tine. Tu alegi. Eu nu stiu ce e mai bine pt tine; eu stiu ce e mai bine pentru mine :).
    Observatie : Orice alegi (dar ORICE), asta nu inseamna nu devii o celula folositoare a sistemului.

    E ca in teatru. Unii vor cariera, altii alearga dupa bani.

    4. Menirea pe pamant? Simplu. Raspunzi la intrebarea : "Dar mie ce mi-ar placea sa fac chiar si dupa moarte?"
    Nota : in timp, raspunsul se poate schimba. Probabilitatea ca el sa ramana acelasi, este foarte mica.

    p.s. : se camonteaza si aici : http://teatruacum.blogspot.com/2009/06/sa-ne-definim-termenii.html
    poate ajuta :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Anonim6:19 p.m.

    nu sunt de acord cu aruncatul de la etaj pentru nimic in lume! e dovada de slabiciune! dar probabil ca ai scris cu sens peiorativ aici! oamenii trebuie sa-si asume responsabilitatile fara sa carteasca! aruncatul de la etaj e apanajul prostilor lasi!

    RăspundețiȘtergere
  6. dar nici nu trebuie sa fii de acord :). Nici nu conteaza daca in comentariul de mai sus expresia a fost folosita de mine cu sens peiorativ sau nu :)

    conteaza cu adevarat sa se inteleaga (si sa intelegi si tu) ca ideea cu adevarat importanta care trebuia sa iasa la suprafata din acel fragment al comentariului este urmatoarea : ca trebuie sa faci tot, trebuie sa faci orice pentru a ajunge "acolo" unde crezi ca trebuie sa fii (dar cu conditia de a crede cu adevarat in ceea ce faci, sa simti ca nu iti tradezi principiile si valorile). "Aruncatul de la etaj" este (cel mult) folosit ca si un exemplu extrem de "a merge pana in panzele albe" avand de fapt menirea de a sublinia ceea ce am explicat mai sus.

    credeam ca e destul de verde-n fata expus in cuvinte...

    RăspundețiȘtergere
  7. Anonim4:31 p.m.

    toate se trec cu vederea , dar prostia nu poti s-o treci!!!
    e atata prostie in tara asta, in lumea asta si mai toti prostii sunt cei care ne scuipa pe noi in cap si ne sfideaza!!!! bai, ce-i de facut??
    sa le dam carti? neee!!! cine citeste dintre ei azi???sa-i ducem la scoala? neee!!! nici o scoala nu te invata bunul simt!!!!
    ba, ce sa facem?? fac astia sedinte de lecturi in parcuri, in tomberoane, in metrou!!!!!neeeee!!! ma ' da' ce sa facem sa nu mai stam la cheremul prostilor??? oamenii astia de cultura s-au ascuns la umbra, restul s-au plictisit, altii au obosit, altii au murit!!!!! ba' da las-o jos de treaba !!! asa imi vine sa vorbesc acum!!! da'chiar nu are leac nimic???

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole

monolog

Ar fi putut fi o zi perfect ă...  Cu scări rulante care funcţionează şi rozmarin agăţat la poartă;  cu oameni mai puţin grăbiţi şi căsuţe oferite moacă de primar. Dar nu a fost să fie. Ce să-i faci? Timpul ne limitează şi chiar dacă acea zi va veni cândva, sunt şanse ca nici măcar tu să nu o prinzi. Nu vreau să par pesimist, dar vezi şi tu...progresul ne omoară. Trebuie să trăim vieţile astea mici...  Acum să nu te gândeşti că nu sunt deschis la nou! Nici vorbă! Ba de fapt sunt chiar la curent cu tot ce se întâmplă. Aşa ar trebui să fii şi tu! Cum s-ar spune, să fii la curent cu tot ce mişcă. Dar mă rog, să lăsăm toate astea. Din alt motiv te-am chemat.  Vis-a-vis, la teatru, se repetă o piesă nouă. Mergi te rog la Marcel, la portar... Îl ştii doar! Nu? Aşa. Mergi la Marcel şi află cum se numeşte piesa şi când o să fie premiera.  Ne-am înţeles? Bun. Stai, nu pleca! După ce-ai aflat, te duci la casa de bilete şi întrebi căt costă două locuri în primul rând. Vezi, fii atent! Cu

admiterea la unatc din experienţa unui respins

E greu. Greu de tot.  Nu din cauza probelor. Pentru ce înseamnă regia de teatru, admiterea asta e de fapt floare la ureche. Ai 17 piese de citit, unele de ştiut ca pe Tatăl nostru şi altele doar de avut habar. Ai trei probe: oral, scris, practic. Voi face referire doar la prima probă unde trebuie să prezinţi trei poveşti (după o poză, un anunţ şi pe baza unor date din textele din categoria “tatăl nostru”). Nimic mai simplu... E greu. Greu de tot, pentru că te arunci într-o luptă în care adversarii nu sunt nici mai buni, nici mai slabi. Un meci de fotbal, un război sau un joc de strategie îţi oferă tot timpul doi adversari în care unul e mai bun decât altul, între care concurenţa există iar victoria e stabilită după nişte criterii. Golurile sunt goluri, teritoriile sunt teritorii iar vieţile şi punctele rămase sunt dovada învingătorului. Aici nu e concurenţă. E o luptă în care de fapt nu se întâmplă nimic. Problema devine, deci, a ta. Întrebările frecvente înainte de a int

dialog închipuit

Actorul : Trebuie să ne împăcăm!   Rolul : Nu, nu trebuie! Actorul : E adevărat că am stat departe o vară întreagă, dar gata! Acum sunt aici!   Rolul : Nici nu mă gândesc!   Actorul : Te rog... Vom aştepta împreună, pe un taburet, în culise la Bulandra şi când lumina e perfect rotundă, ieşim în faţă şi zâmbim. Ce spui?   Rolul : Spun că eşti un dobitoc! Trei luni de zile-ai fost plecat! Nici măcar o scrisoare, un gând! Te-ai distrat la mare şi-ai băut ca un porc!   Actorul : Nu-i adevărat. Am petrecut un sejur cu familia. La Covasna! Şi-n Sibiu la mama soacră! (Trebuia să o vizitez!) Auzi, nu fii ingrat!   Rolul : Aha! Tot eu sunt ăla mizerabil! Păi atunci n-ai decât să fii tu în situaţie şi gata! Nu-ţi trebuie nici un rol!   Actorul : N-am vrut să spun asta...   Rolul : Hai că mă faci să râd! Păi n-am vorbit cu Treplev cât-ai fost plecat?! Mi-a spus că nici măcar nu l-ai băgat în seamă stagiunea trecută!   Actorul : Nu-i adevărat! Ne-am certat de la po