Treceți la conținutul principal

Idealuri de vânzare

Aproape că ceva din tine moare 
când vezi cât de mulţi oameni işi pierd dorinţa de a lupta şi optimismul pe care le au la început de drum. Parcă se lasă o linişte seacă şi fiecare martor în parte aşteaptă să se (mai) întâmple ceva...  Exact ca atunci când ai senzaţia că genericul de final a venit prea brusc  şi ţi-ai fi dorit ca filmul să mai continue. Dar surpriză (!) nu se mai întâmplă nimic (sau în orice caz nu se mai întâmplă nimic din tot ceea ce ţie spectatorul, prietenul, etc,  îţi era cunoscut la acel om).
Fapt  : pentru ruptura care tocmai a avut loc, încă nu a fost inventat bandajul necesar (şi de multe ori e posibil ca persoana în cauză să nu fie în căutarea unui remediu deşi – tot de multe ori – cei din jur asta gândesc).
                Un actor tânăr de regulă porneşte la drum prin a spune într-un fel sau altul, ca va lucra cât poate el de sincer.  Are un suflu aparte, crede cu tărie în acest lucru şi aproape devii invidios pe siguranţa şi pofta de care dă dovadă.  E clar că undeva în spate există şi dorinţa de a fi apreciat. Până la urmă ce e un actor fără aplauze? Logic, pentru a putea lucra sincer trebuie să îi facă plăcere şi prin urmare să creadă în respectivul proiect. În concluzie, devine imperios necesar ca acel tânăr actor să poată rosti următoarele vorbe fără a se minţi : „cred că e (sau va fi) un spectacol foarte bun”.
             
 Vine perioada în care acel actor trebuie să lucreze.
                Fapt : teatrele sunt în principiu închise (şi dacă se întâmplă să te angajezi, salariul e mizer). Un casting se dă cu 1000 de oameni şi de multe ori este selectat cine trebuie. Dar asta nu te sperie. Spectacolele se fac la foc armat şi nu este timp pentru ceva complex.  Esti tânăr – eşti necunoscut (şi atunci chiar şi în spaţiile teatrale destinate tinerilor ţi se oferă puţin pentru a te putea afirma) Nici asta nu te sperie.
La un moment dat iei o probă.  Apari în reclamă pentru 200 de euro şi mai târziu afli că pentru ce-ai făcut tu, trebuia să fii plătit cu 2000. Refuzi un scurt-metraj cu scenariu prost şi o telenovelă că nu crezi în porcăriile de la TV. Mai trec 2-3 ani în care lucrezi în spectacole underground prin baruri şi cafenele cu 60 de lei pe noapte şi te chinui să-ţi plăteşti chiria din petreceri private unde te joci cu 15 copii de 6 ani şi mergi îmbrăcat ca Scooby-Doo.
E posibil ca la un moment dat să ţi se facă silă şi ruşine;  să te saturi până în gât. E posibil să vină un moment în care să nu mai poţi aşa. Şi atunci, încet, ideile, scopul, credinţele se transformă în „trebuie să trăiesc.” După un timp în care vezi că nimeni nu îţi oferă nimic începi să-ţi dai seama că nu e o perioadă prea bună  să ai pretenţii de niciun fel sau altfel spus  - nu este un timp prea bun să fii idealist. Trebuie să trăieşti şi atunci se întâmplă ceva extrem de trist : (aproape) orice proiect devine bun.  Te rogi să ţi se mai propună o telenovelă de rahat (pe care de data asta nu o vei mai refuza) şi nu-ţi prea pasă în ce proiecte intri.
Mai trec anii prin tine şi treptat devine o obişnuinţă să lucrezi cam orice fără să îţi pese prea mult cum arată.  Undeva în urmă, ai ales să trăieşti fără să mănânci din gunoaie şi ai plătit pentru asta cu ceea ce s-ar fi putut numi carieră.  E dureros de trist. Nu ştiu dacă un asemenea eveniment înseamnă trezirea la realitate sau dacă oamenii pur şi simplu aleg ceva anume în acel moment al vieţii lor pentru că îşi dau seama de riscuri.
Fapt : foarte mulţi actori tineri (deci nu chiar toţi!) întrebaţi cum e proiectul (spectacol, film, etc) răspund fungar „ei, cum ştii şi tu” sau „mmm, nu e cine ştie ce, dar e bine” sau „cam greu cu X dar o să iasă”,  sau „hai să vezi”, etc.
Interesant este că actorii, regizorii sau profesorii nu au nicio vină. Nici măcar un critic dur nu este vinovatul.  E adevărat că se întâmplă ca unui actor tânăr să i se ofere un proiect important încă din timpul facultăţii şi asta e foarte bine – dar nu vorbim despre ei sau despre noroc; vorbim despre majoritate.
Fapt : România nu livrează. Încă stă în picioare poanta cu proaspătul absolvent la teatru care întreabă „doriţi ketchup la cartofii prăjiţi?”.  
Nu-i aşa că-ţi vine să te întrebi “de ce facem noi asta?”.  Şi-ţi vine să răspunzi „pentru că îmi place şi cred în lucrul ăsta !” Ce rahat!... 
Spor la lucru!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole

monolog

Ar fi putut fi o zi perfectă... 
Cu scări rulante care funcţionează şi rozmarin agăţat la poartă;  cu oameni mai puţin grăbiţi şi căsuţe oferite moacă de primar. Dar nu a fost să fie. Ce să-i faci? Timpul ne limitează şi chiar dacă acea zi va veni cândva, sunt şanse ca nici măcar tu să nu o prinzi. Nu vreau să par pesimist, dar vezi şi tu...progresul ne omoară. Trebuie să trăim vieţile astea mici...  Acum să nu te gândeşti că nu sunt deschis la nou! Nici vorbă! Ba de fapt sunt chiar la curent cu tot ce se întâmplă. Aşa ar trebui să fii şi tu! Cum s-ar spune, să fii la curent cu tot ce mişcă. Dar mă rog, să lăsăm toate astea. Din alt motiv te-am chemat.  Vis-a-vis, la teatru, se repetă o piesă nouă. Mergi te rog la Marcel, la portar... Îl ştii doar! Nu? Aşa. Mergi la Marcel şi află cum se numeşte piesa şi când o să fie premiera.  Ne-am înţeles? Bun. Stai, nu pleca! După ce-ai aflat, te duci la casa de bilete şi întrebi căt costă două locuri în primul rând. Vezi, fii atent! Cu banii ăşti…

admiterea la unatc din experienţa unui respins

E greu. Greu de tot. 
Nu din cauza probelor. Pentru ce înseamnă regia de teatru, admiterea asta e de fapt floare la ureche. Ai 17 piese de citit, unele de ştiut ca pe Tatăl nostru şi altele doar de avut habar. Ai trei probe: oral, scris, practic. Voi face referire doar la prima probă unde trebuie să prezinţi trei poveşti (după o poză, un anunţ şi pe baza unor date din textele din categoria “tatăl nostru”). Nimic mai simplu...

E greu. Greu de tot, pentru că te arunci într-o luptă în care adversarii nu sunt nici mai buni, nici mai slabi. Un meci de fotbal, un război sau un joc de strategie îţi oferă tot timpul doi adversari în care unul e mai bun decât altul, între care concurenţa există iar victoria e stabilită după nişte criterii. Golurile sunt goluri, teritoriile sunt teritorii iar vieţile şi punctele rămase sunt dovada învingătorului. Aici nu e concurenţă. E o luptă în care de fapt nu se întâmplă nimic. Problema devine, deci, a ta.
Întrebările frecvente înainte de a intra [în exam…

dialog închipuit

Actorul : Trebuie să ne împăcăm! Rolul : Nu, nu trebuie! Actorul : E adevărat că am stat departe o vară întreagă, dar gata! Acum sunt aici! Rolul : Nici nu mă gândesc! Actorul : Te rog... Vom aştepta împreună, pe un taburet, în culise la Bulandra şi când lumina e perfect rotundă, ieşim în faţă şi zâmbim. Ce spui? Rolul : Spun că eşti un dobitoc! Trei luni de zile-ai fost plecat! Nici măcar o scrisoare, un gând! Te-ai distrat la mare şi-ai băut ca un porc! Actorul : Nu-i adevărat. Am petrecut un sejur cu familia. La Covasna! Şi-n Sibiu la mama soacră! (Trebuia să o vizitez!) Auzi, nu fii ingrat! Rolul : Aha! Tot eu sunt ăla mizerabil! Păi atunci n-ai decât să fii tu în situaţie şi gata! Nu-ţi trebuie nici un rol! Actorul : N-am vrut să spun asta... Rolul : Hai că mă faci să râd! Păi n-am vorbit cu Treplev cât-ai fost plecat?! Mi-a spus că nici măcar nu l-ai băgat în seamă stagiunea trecută! Actorul : Nu-i adevărat! Ne-am certat de la povestirea aia tâmpită cu luna! Atât. Şi un pic de l…