Idealuri de vânzare

Aproape că ceva din tine moare 

când vezi cât de mulţi oameni işi pierd dorinţa de a lupta şi optimismul pe care le au la început de drum. Parcă se lasă o linişte seacă şi fiecare martor în parte aşteaptă să se (mai) întâmple ceva...  Exact ca atunci când ai senzaţia că genericul de final a venit prea brusc  şi ţi-ai fi dorit ca filmul să mai continue. Dar surpriză (!) nu se mai întâmplă nimic (sau în orice caz nu se mai întâmplă nimic din tot ceea ce ţie spectatorul, prietenul, etc,  îţi era cunoscut la acel om).

Fapt  : pentru ruptura care tocmai a avut loc, încă nu a fost inventat bandajul necesar (şi de multe ori e posibil ca persoana în cauză să nu fie în căutarea unui remediu deşi – tot de multe ori – cei din jur asta gândesc).

                Un actor tânăr de regulă porneşte la drum prin a spune într-un fel sau altul, ca va lucra cât poate el de sincer.  Are un suflu aparte, crede cu tărie în acest lucru şi aproape devii invidios pe siguranţa şi pofta de care dă dovadă.  E clar că undeva în spate există şi dorinţa de a fi apreciat. Până la urmă ce e un actor fără aplauze? Logic, pentru a putea lucra sincer trebuie să îi facă plăcere şi prin urmare să creadă în respectivul proiect. În concluzie, devine imperios necesar ca acel tânăr actor să poată rosti următoarele vorbe fără a se minţi : „cred că e (sau va fi) un spectacol foarte bun”.

             

 Vine perioada în care acel actor trebuie să lucreze.

                Fapt : teatrele sunt în principiu închise (şi dacă se întâmplă să te angajezi, salariul e mizer). Un casting se dă cu 1000 de oameni şi de multe ori este selectat cine trebuie. Dar asta nu te sperie. Spectacolele se fac la foc armat şi nu este timp pentru ceva complex.  Esti tânăr – eşti necunoscut (şi atunci chiar şi în spaţiile teatrale destinate tinerilor ţi se oferă puţin pentru a te putea afirma) Nici asta nu te sperie.

La un moment dat iei o probă.  Apari în reclamă pentru 200 de euro şi mai târziu afli că pentru ce-ai făcut tu, trebuia să fii plătit cu 2000. Refuzi un scurt-metraj cu scenariu prost şi o telenovelă că nu crezi în porcăriile de la TV. Mai trec 2-3 ani în care lucrezi în spectacole underground prin baruri şi cafenele cu 60 de lei pe noapte şi te chinui să-ţi plăteşti chiria din petreceri private unde te joci cu 15 copii de 6 ani şi mergi îmbrăcat ca Scooby-Doo.

E posibil ca la un moment dat să ţi se facă silă şi ruşine;  să te saturi până în gât. E posibil să vină un moment în care să nu mai poţi aşa. Şi atunci, încet, ideile, scopul, credinţele se transformă în „trebuie să trăiesc.” După un timp în care vezi că nimeni nu îţi oferă nimic începi să-ţi dai seama că nu e o perioadă prea bună  să ai pretenţii de niciun fel sau altfel spus  - nu este un timp prea bun să fii idealist. Trebuie să trăieşti şi atunci se întâmplă ceva extrem de trist : (aproape) orice proiect devine bun.  Te rogi să ţi se mai propună o telenovelă de rahat (pe care de data asta nu o vei mai refuza) şi nu-ţi prea pasă în ce proiecte intri.

Mai trec anii prin tine şi treptat devine o obişnuinţă să lucrezi cam orice fără să îţi pese prea mult cum arată.  Undeva în urmă, ai ales să trăieşti fără să mănânci din gunoaie şi ai plătit pentru asta cu ceea ce s-ar fi putut numi carieră.  E dureros de trist. Nu ştiu dacă un asemenea eveniment înseamnă trezirea la realitate sau dacă oamenii pur şi simplu aleg ceva anume în acel moment al vieţii lor pentru că îşi dau seama de riscuri.

Fapt : foarte mulţi actori tineri (deci nu chiar toţi!) întrebaţi cum e proiectul (spectacol, film, etc) răspund fungar „ei, cum ştii şi tu” sau „mmm, nu e cine ştie ce, dar e bine” sau „cam greu cu X dar o să iasă”,  sau „hai să vezi”, etc.

Interesant este că actorii, regizorii sau profesorii nu au nicio vină. Nici măcar un critic dur nu este vinovatul.  E adevărat că se întâmplă ca unui actor tânăr să i se ofere un proiect important încă din timpul facultăţii şi asta e foarte bine – dar nu vorbim despre ei sau despre noroc; vorbim despre majoritate.

Fapt : România nu livrează. Încă stă în picioare poanta cu proaspătul absolvent la teatru care întreabă „doriţi ketchup la cartofii prăjiţi?”.  

Nu-i aşa că-ţi vine să te întrebi “de ce facem noi asta?”.  Şi-ţi vine să răspunzi „pentru că îmi place şi cred în lucrul ăsta !” Ce rahat!... 

Spor la lucru!